20:17 Sa nu poftesti casa aproapelui tau; sa nu poftesti nevasta aproapelui tau, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici magarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tau.
Sa nu poftesti. Porunca a zecea este suplimentara fata de a opta, pentru ca pofta este radacina din care creste furtul. De fapt, porunca a zecea loveste la radacina celorlalte noua. Ea reprezinta un progres hotarat dincolo de moralitatea oricarui alt cod antic. Cele mai multe coduri nu merg mai departe de fapta si numai cateva vorbesc despre cugete, dar nici unul nu-si propune sa le reglementeze. Interdictia aceasta este fundamentala pentru experienta umana, prin aceea ca patrunde motivele dincolo de fapta exterioara. Ea ne invata ca Dumnezeu vede inima (1 Samuel 16,7; 1 Regi 8,39; 1 Cronici 28,9; Evrei 4,13) si se intereseaza mai putin de actul exterior, decat de cugetul din care izvoraste actiunea. Ea stabileste principiul ca pana si gandurile inimii noastre ajung sub jurisdictia Legii lui Dumnezeu, ca suntem tot atat de raspunzatori de ele ca de faptele noastre. Cugetul cel rau nutrit promoveaza o dorinta rea, care cu timpul da nastere la o fapta rea (Proverbe 4,23; Iacov 1,13-15). Un barbat se poate abtine de la adulter din cauza pedepselor sociale si civile care urmeaza astfel de incalcari, cu toate acestea in ochii Cerului el poate fi tot asa de vinovat ca si cand a comis in realitate fapta (Matei 5,28).
Aceasta porunca de baza descopera adevarul profund ca nu suntem robi neajutorati ai patimilor si dorintelor noastre naturale. Inlauntrul nostru este o putere, vointa, care sub controlul lui Hristos, poate inabusi fiecare patima si dorinta nelegiuita (Filipeni 2,13). Ea rezuma Decalogul, afirmand ca omul este esentialmente o fiinta morala libera.