19:1 In luna a treia dupa iesirea lor din tara Egiptului, copiii lui Israel au ajuns in ziua aceea in pustia Sinai.
In luna a treia. Adica, Sivan, corespunzator cu sfarsitul lui mai al nostru, sau inceputul lui iunie. Versetele 1 si 2 se ocupa cu ultima parte a calatoriei izraelitilor spre muntele Sinai. La muntele Sinai a avut loc unul din cele mai mari evenimente din istoria iudaica, incorporarea lui Israel ca biserica si natiune sub teocratie (PP 303). Forma aceasta de guvernare a continuat, pana cand, prin cuvintele ,,Noi n-avem alt imparat decat pe Cezarul” (Ioan 19,15), iudeii s-au lepadat de ea (DA 738). Procesul de organizare de la Sinai a cuprins proclamarea celor Zece Porunci, ratificarea legamantului, construirea sanctuarului, darea legilor ceremoniale si civile si perfectarea diferitelor proceduri militare si civile. A fost facuta o legatura unica intre Domnul si urmasii lui Avraam, una in care n-avea sa intre niciodata, nici o alta natiune. Scopul ei a fost sa pregateasca o cale pentru venirea lui Hristos ca Mantuitor al omului.
In ziua aceea. Literal, ,,chiar in acea zi”, poate ca prima zi a lui Sivan, sau a 15-a. Traditia iudaica asaza evenimentul acesta pe prima zi a lunii a treia din anul iudaic. Daca este asa, probabil ca de la Ramses la Sinai calatoria a durat 45 de zile.
Pustia Sinai. Se considera, in general, ca aceasta este campia el-Raha, o campie sau desert aproape neted, acoperit cu tufisuri pe o lungime aproximativa de 3? km si latime de 0,9 km (vezi comentariul pentru cap. 3,1). Acesta era un loc potrivit ca sa se adune evreii sa primeasca Legea pe care Dumnezeu avea s-o proclame in curand, inconjurat cum era de muntii care formau un amfiteatru natural. La capatul de sud-est al lui se inalta o stanca de granit aproape perpendiculara, care constituie un amvon inalt, sau altar, de unde putea fi auzit glasul lui Dumnezeu. La picioarele acestei stanci era o serie de movile scunde care au putut sa hotarasca ,,marginile” (v.12) destinate sa opreasca poporul de a atinge muntele.
Legea a fost data lui Israel intr-o astfel de ambianta maiestuoasa, inspiratoare. S-a observat, pe drept, ca nici un loc din lume nu poate fi indicat care sa intruneasca intr-un fel mai remarcabil conditiile unei inaltimi dominante si a unei campii in care in orice parte vederea si sunetul descrise in Exod sa ajunga la multimea adunata. Era un loc al singuratatii, unde poporul putea sa fie intru totul singur cu Dumnezeu, departe de orice ar fi putut atrage gandirea si atentia lor de la lucrurile divine. Israel avea sa ramana la Sinai mai bine de 11 luni. Aici, in afara de primirea legii si ratificarea legamantului, aveau sa aiba timp pentru construirea sanctuarului si pentru dezvoltarea in continuare a organizarii lor. Aceasta avea sa le ofere o ocazie pentru reflectare linistita cu privire la raspunderea lor fata de Dumnezeu.
Poporul lui Dumnezeu are nevoie de o astfel de odihna, cum a sfatuit si Hristos pe ucenici (vezi Marcu 6,31). Avem exemplul lui Pavel, care el insusi ,,a mers in Arabia”, poate chiar in acest loc (vezi Galateni 1,17). Fiecare din noi are nevoie de un Sinai, unde, in liniste si singuratate, Dumnezeu sa poata sa faca pentru noi ce a facut si pentru Israel, descoperindu-si vointa Sa, instruindu-ne si impresionandu-ne din nou cu maiestatea Sa. Sinai era un loc atat de solemn, incat gandurile poporului aveau sa fie in mod irezistibil inaltate in comuniune spre Cel nemarginit. Chiar asprimea si grandoarea lucrurilor inconjuratoare erau un comentariu potrivit cu privire la sfintenia Legii. Ca un pustiu neproductiv si desert, Sinai mai este un puternic aducator aminte ca prin noi insine nu putem aduce nici un rod spiritual spre slava lui Dumnezeu si nici nu putem lucra propria noastra mantuire. N-a spus insusi Hristos: ,,Fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15,5)?