13:1 Domnul a vorbit lui Moise, si a zis:
Verset ce nu a fost comentat.
13:2 Pune-Mi deoparte ca sfant pe orice intai-nascut, pe orice intai nascut dintre copiii lui Israel, atat dintre oameni cat si dintre dobitoace: este al Meu.
Orice intai nascut. Porunca aceasta a fost data chiar in ziua Exodului (vezi cap. 12,51). Cuvantul ebraic folosit aici limiteaza porunca la intaiul nascut de parte barbateasca, singurul care fusese in pericol din cauza plagii a zecea. Explicatia aditionala ,,oricare care deschide pantecele”, arata ca era vorba numai de acei fii intai nascuti, care in acelasi timp erau si intaii nascuti ai mamelor lor. Consacrarea lor era strans legata de Paste. Avand in vedere ca Domnul eliberase pe intaii nascuti ai lui Israel, ei au devenit proprietatea speciala a Lui si trebuiau sa-I fie consacrati.
13:3 Moise a zis poporului: Aduceti-va aminte de ziua aceasta, cand ati iesit din Egipt, din casa robiei; caci cu mana puternica v-a scos Domnul de acolo. Sa nu mancati paine dospita.
Aduceti-va aminte de ziua aceasta. Porunca aceasta a venit la incheierea primei zile de calatorie (vezi cap. 12,37), cand evreii experimentasera in mod atat de minunat mana cea buna a Dumnezeului lor. Egiptenii nu numai ca le-au ingaduit sa plece, ci i-au si ajutat sa se grabeasca pe drumul lor. Izraelitii au putut sa simta din plin ca fusesera eliberati din ,,Casa robiei”.
Paine dospita. Vezi cap. 12,15-20.
13:4 Astazi iesiti, in luna spicelor.
Iesiti. Literal, ,,sunteti in curs de iesire”. Traducerea din RSV ,,trebuie sa plecati”, desi posibila gramatical, contrazice faptul ca izraelitii plecasera deja in calatoria lor (vezi cap. 12,37.51).
In luna spicelor (Abib). Numele lunii este dat aici pentru prima data. Despre insemnatatea si locul ei in calendarul eclesiastic ebraic, vezi comentariul pentru cap. 12,2.
13:5 Cand te va duce Domnul in tara Canaanitilor, Hetitilor, Amoritilor, Hevitilor si Iebusitilor, pe care a jurat parintilor tai ca ti-o va da, tara unde curge lapte si miere, sa tii urmatoarea slujba in luna aceasta.
Tara canaanitilor. Vezi comentariul pentru cap. 3,8.
Pe care a jurat. Vezi Geneza 15,18; 24,7; compara cu Exod 6,8.
Urmatoarea slujba. Vezi Exod 12,25.
13:6 Timp de sapte zile, sa mananci azime; si in ziua a saptea, sa fie o sarbatoare in cinstea Domnului.
Diferite expresii si instructiuni date deja in cap. 12, mai ales in v.15, 16, 19, 26, 27, sunt repetate aici in versetele 6-8.
13:7 In timpul celor sapte zile, sa mancati azime; sa nu se vada la tine nimic dospit, nici aluat, pe toata intinderea tarii tale.
Verset ce nu a fost comentat.
13:8 Sa spui atunci fiului tau: Aceasta este spre pomenirea celor ce a facut Domnul pentru mine, cand am iesit din Egipt.
Verset ce nu a fost comentat.
13:9 Sa-ti fie ca un semn pe mana si ca un semn de aducere aminte pe frunte intre ochii tai, pentru ca legea Domnului sa fie totdeauna in gura ta; caci cu mana puternica te-a scos Domnul din Egipt.
Ca un semn. Unii cercetatori cred ca instructiunea aceasta n-a fost adusa la indeplinire literal pana pe vremea regilor, sau se poate chiar a Macabeilor. Dovada clara nebiblica cum ca iudeii au purtat parti din lege fixate pe bratul stang si pe frunte dateaza aproximativ de pe vremea lui Hristos. Iudeii le-au numit tefilin, care s-a explicat ca inseamna ,,rugaciuni”, in timp ce denumirea greaca era phulakterion (Matei 23,5), de unde a derivat cuvantul filacterie. Acestea constau din pungi mici facute din piele de animale de jertfa curate, cusute de fasii de piele prin care erau fixate pe frunte intre ochi si putin deasupra lor, precum si de bratele celor de parte barbateasca care au ajuns la varsta de 13 ani. Cele patru compartimente ale filacteriei contineau fiecare o fasie de pergament, avand pe el scrise fara greseala unul din urmatoarele texte: Exod 13,2-10; 13,11-16; Deuteronom 6,4-9; 11,13-21 – in total 30 de versete. Filacteria de pe brat avea numai o punga, totusi continea scrise pe piele aceleasi patru texte. Ea era legata de partea interioara a bratului stang, ceva mai sus de cot, asa incat textele biblice sa poata fi aproape de inima. Aceasta se facea dupa cum se presupune in conformitate cu porunca: ,,Si poruncile acestea pe care ti le dau astazi, sa le ai in inima ta” (Deuteronom 6,6). De obicei, filacteriile erau purtate de iudeii evlaviosi in timpul rugaciunii zilnice de dimineata, dar unii barbati cunoscuti ca piosi le purtau toata ziua. Cu o pretinsa evlavie, pentru a evidentia mai mult filacteriile lor, ei faceau fasiile mai late, practica aspru criticata de Hristos in Matei 23,5. Iudeii conservatori mai poarta si acum filacterii.
Se stie ca egiptenii au purtat adesea amulete pe corpurile lor in forma de sul de papirus in miniatura, pe care erau scrise cuvinte magice. Izraelitii in veacurile de mai tarziu poate ca au adoptat aceasta practica superstitioasa de la egipteni. Dar Dumnezeu nu a intentionat ca iudeii sa faca o aplicatie literara a poruncii data aici prin legarea unor anumite parti din lege pe bratele si fruntea lor (DA 612). El a vorbit in mod exclusiv despre acceptarea principiilor drepte in mintea si inima lor, in intelect si emotii, si despre aplicarea acestor principii in viata.
13:10 Sa tii porunca aceasta la vremea hotarata, din an in an.
Porunca aceasta. Adica, porunca despre paine nedospita (vezi v.3, 5, 7; compara cu cap. 12,14.24).
13:11 Cand te va aduce Domnul in tara Canaanitilor, cum a jurat tie si parintilor tai, si cand ti-o va da,
Vezi comentariul pentru cap. 3,8.
13:12 sa inchini Domnului pe orice intai-nascut, chiar pe orice intai-nascut din vitele, pe care le vei avea: orice parte barbateasca este a Domnului.
Sa inchini. Expresia aceasta se potriveste cu deosebire in cazul intaiului nascut al animalelor, care trebuia sa fie separat de restul turmei sau al cirezii si pus deoparte pentru Domnul, asa ca sa nu fie pierdut printre alti miei, iezi sau vitei. Deoarece nu aveau sa fie jertfiti de indata (Levitic 22,27), era necesar sa fie separati pana se putea dispune de ei asa cum a poruncit Dumnezeu.
13:13 Sa rascumperi cu un miel pe orice intai-nascut al magaritei; iar daca nu-l vei rascumpara, sa-i frangi gatul. Sa rascumperi de asemenea pe orice intai-nascut de parte barbateasca dintre fiii tai.
Intaii nascuti ai magaritei. Porunca din Numeri 18,15 de a rascumpara orice animal necurat arata ca magarul se afla in aceasta reglementare ca reprezentant al animalelor necurate, in general.
Orice intai nascut de parte barbateasca. Intaii nascuti din Israel trebuiau de asemenea sa fie consacrati Domnului. Aceasta nu trebuia sa fie facut in felul paganilor, ucigand si arzand copiii pe un altar, ci prezentandu-i Domnului ca jertfe vii, consacrand toate puterile corpului si mintii lor in slujba Lui. Mai tarziu, Dumnezeu a deosebit semintia lui Levi pentru slujirea Lui ca un inlocuitor pentru intaiul nascut al celorlalte semintii (vezi Exod 32,26-28; Numeri 3,12.13). In acelasi timp, fiecare intai nascut izraelit trebuia sa fie ,,eliberat” sau rascumparat de la Domnul prin platirea a cinci sicli de argint, dupa cum este prescris in Numeri 3,47; 18,16. In diferite tari, atat antice cat si moderne, este obiceiul ca fiul intai nascut sa fie consacrat pentru scopuri religioase.
13:14 Si cand te va intreba fiul tau intr-o zi: Ce inseamna lucrul acesta? sa-i raspunzi: Prin mana Lui cea atotputernica, Domnul ne-a scos din Egipt, din casa robiei;
Vezi comentariul pentru cap. 12,26.
13:15 si, fiindca Faraon se incapatana si nu voia sa ne lase sa plecam, Domnul a omorat pe toti intaii-nascuti din tara Egiptului, de la intaii-nascuti ai oamenilor pana la intaii-nascuti ai dobitoacelor. Iata de ce aduc jertfa Domnului pe orice intai-nascut de parte barbateasca, si rascumpar pe orice intai-nascut dintre fiii mei.
Nu voia sa ne lase sa plecam. Literal, ,,cand Faraon s-a impietrit (in inima sa) impotriva trimiterii noastre”. Aici apare acelasi cuvant folosit mai inainte pentru impietrirea inimii regelui (vezi comentariul pentru cap. 4,21).
13:16 Sa-ti fie ca un semn pe mana si ca un semn de aducere aminte pe frunte intre ochi; caci prin mana Lui atotputernica ne-a scos Domnul din Egipt.
Vezi comentariul pentru v.9.
13:17 Dupa ce a lasat Faraon pe popor sa plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul care da in tara Filistenilor, macar ca era mai aproape; caci a zis Dumnezeu: S-ar putea sa-i para rau poporului vazand razboiul, si sa se intoarca in Egipt.
Pe drumul. Literal, ,,spre drumul” (vezi comentariul pentru v.18). La Sucot, primul loc de oprire al lui Israel, organizarea lor, pentru care se luasera deja unele masuri (PP 281), probabil ca a fost completata. Calea cea mai scurta si directa din Egipt la Canaan ar fi fost pe drumul de coasta spre Gaza, care se afla la cca. 169 mile de Sucot. Inainte sa fie gata sa ia in stapanire tara Canaanului, trebuiau sa fie unificati ca natiune si sa invete sa se increada in Dumnezeu, pe care nu-L cunosteau inca decat in mica masura. Fiind un neam de sclavi, ei erau neinarmati si neobisnuiti cu razboiul (PP 282). Trebuia sa aiba loc o transformare spirituala, intelectuala si politica inainte ca sa fie pregatiti sa colaboreze cu Dumnezeu la cucerirea Canaanului.
Sa se intoarca in Egipt. Cat de real era pericolul ca la cea mai mica infrangere sau descurajare, izraelitii aveau sa se intoarca si sa se supuna iarasi robiei, este dovedit de atitudinea lor din ocaziile de mai tarziu (vezi Numeri 14,4). Daca ar fi stiut ce-i asteapta, niciodata n-ar fi fost de acord sa paraseasca Egiptul. Dupa toata probabilitatea, ei se asteptau sa fie in Canaan in curs de cateva saptamani.
13:18 Ci Dumnezeu a pus pe popor sa faca un ocol pe drumul care duce spre pustie, spre marea Rosie. Copiii lui Israel au iesit inarmati din tara Egiptului.
Dumnezeu a pus pe popor. Adica, in loc sa le ingaduie izraelitilor sa urmeze drumul direct, Dumnezeu i-a condus pe un drum mai ocolit. Dumnezeu il informase mai dinainte pe Moise ca poporul lui Israel avea sa se adune la muntele Horeb, dupa plecarea lor din Egipt (cap. 3,12). De aceea, el cunostea dinainte drumul pe care trebuia sa-l urmeze, fara indoiala ca era chiar drumul acela pe care facuse de curand calatoria de la Maidan la Egipt. In conformitate cu acestea, poporul s-a intors de la Sucot spre sud (PP 282) si a ajuns la marginea pustiei, la Etam (v.20). Numai dupa ce trecusera dincolo de Etam si au intrat in pustia propriu-zisa a aparut stalpul de nor pentru a-i conduce (v.21).
Pe drumul care duce spre. Mai exact, ,,spre” sau ,,pe calea catre” (vezi Ezechiel 8,5; 21,2, etc.), unde acelasi cuvant, ,,derec”, este tradus ,,spre”). Aici, ca in Exod 13,17, Moise nu se refera la ultima lor destinatie, ci mai degraba la drumul pe care l-au urmat imediat dupa iesirea din Egipt. Ei nu trebuiau sa mearga ,,spre” Filistia, ci mai degraba ,,spre”, sau ,,in directia” Marii Rosii. Ebraica este reflectata mai exact astfel: ,,pe drumul pustiei spre Marea Rosie” (RSV). Pustia la care se refera Moise se afla intre Egipt si Marea Rosie.
Pustia, spre Marea Rosie. Adica, pustia care se afla intre Egipt si Marea Rosie (vezi mai sus), nu pustia peninsulei Sinai. Aceasta reiese clar din urmatoarele fapte: (1) Constructia gramaticala ebraica, dupa cum s-a vazut mai sus, indica Marea Rosie ca obiectiv al acestei etape a calatoriei. (2) Constructia paralela din v.17, care se citeste literal, ,,spre tara filistenilor”, cere ca v.18 sa insemne ,,spre Marea Rosie”. (3) Moise arata imediat pustia ca fiind aceea in care au intrat dupa plecarea din Etam (v.20) (4) Aceasta este pustia indicata de E.G. White (PP 282, 283).
Alegerea drumului Marii Rosii de catre Dumnezeu a avut un scop dublu: (1) Izraelitii erau neinarmati si neinstruiti in arta razboiului, si astfel nepregatiti sa se opuna filistenilor (vezi comentariul pentru v.17). Motivul acesta a putut fi inteles de izraeliti si acesta este motivul pe care Dumnezeu li l-a prezentat la acea vreme (v.17). (2) Dupa cum il instruise deja pe Moise (cap. 3,12), Dumnezeu a intentionat sa Se intalneasca cu poporul la muntele Horeb. Acolo trebuia sa completeze organizarea lor formala ca natiune, acolo avea El sa intre in legaturi de legamant cu ei ca natiune, acolo avea El sa le impartaseasca Legea Sa cea sfanta si acolo aveau sa fie instituite serviciile de la sanctuar. Copiii lui Israel nu erau gata sa inteleaga sau sa aprecieze nevoia acestor lucruri, si din acest motiv Dumnezeu nu le mentioneaza la aceasta data. Izolarea relativa a partii sudice a peninsulei Sinai a fost admirabil de potrivita aducerii la indeplinire a scopului pentru care Dumnezeu a condus pe poporul Sau in apropierea muntelui Horeb. Aceasta peninsula accidentata si arida este imprejmuita pe doua parti de bratele Marii Rosii si pe cea de-a treia de marele pustiu Paran. Poporul nu avea sa primeasca doar instructiuni pe care El dorea sa le aduca la cunostinta, dar privatiunile lungii si obositoarei lor calatorii prin desertul deschis avea sa le asigure situatii in care aveau ocazia sa invete sa se increada in El. Aceasta era chiar educatia de care aveau nevoie in pregatirea pentru sarcina cea grea a cuceririi Canaanului.
Inarmati. Cuvantul tradus aici ,,echipati” este interpretat in diferite feluri. Unii comentatori considera ca el inseamna a fi ,,inarmat”, ,,incins” sau ,,organizat in cinci randuri”. Altii il explica ca insemnand ,,asezati” (in ordine de bataie), ,,aranjati” sau marsaluind ,,cinci intr-un rand”. Texte ca Iosua 1,14; 4,12; Judecatori 7,11, au facut ca multi traducatori sa accepte intelesul de ,,inarmat” (RSV ,,echipat pentru lupta”). O astfel de traducere face sa se nasca intrebarea de unde au putut sa-si asigure armele robii expulzati, si cand au fost instruiti in manuirea lor. Aceasta interpretare nu poate fi corecta, pentru ca ei ,,erau neinarmati si neobisnuiti cu razboiul” (PP 282). Oricare ar fi sensul corect al cuvantului tradus ,,echipat” in RSV, este evident ca el contine ideea ca izraelitii au plecat din Egipt, nu ca o gloata de fugari, ci ca un corp bine organizat sub un conducator intelept si hotarat (vezi PP 281).
13:19 Moise a luat cu el oasele lui Iosif; caci Iosif pusese pe fiii lui Israel sa jure, zicand: Cand va va cerceta Dumnezeu, sa luati cu voi oasele mele de aici.
Oasele lui Iosif. Desi aici si in naratiunea despre inmormantarea ramasitelor pamantesti ale lui Iosif la Sichem (Iosua 24,32) nu se face nici o mentiune despre ceilalti fii ai lui Iacov, declaratia lui Stefan in fata Sinedriului pare sa insemne ca toti parintii ,,au fost stramutati la Sichem” (Fapte 7,15.16). Deoarece copiii lui Israel au pastrat ramasitele pamantesti ale lui Iosif si au implinit cererea lui de a fi inmormantat in Canaan (Geneza 50,24-26), aceasta dovedeste ca, dupa cat se pare, ei n-au pierdut din vedere niciodata fagaduinta eliberarii.
13:20 Au plecat din Sucot, si au tabarat la Etam, la marginea pustiei.
Au tabarat la Etam. Conform cu acest text si Numeri 33,6, cea de-a doua oprire izraelita a avut loc ,,la marginea pustiei”. Locul ei n-a fost inca identificat. Se poate, totusi, ca termenul ebraic Etam este o transliterare a cuvantului egiptean khetem, ,,fortareata”. Rapoarte egiptene ne informeaza despre existenta unei linii de fortificatii de frontiera de la Marea Mediterana la golful Suez (Exod 2,15) construita cu scopul marturisit de a impiedica triburile de la est de desert de a intra in Egipt si in acelasi timp destinata a controla traficul dintre Egipt si Asia. Deoarece aceste fortarete de frontiera se aflau la marginea estica a pustiei este posibil ca aici sa se refere la una din ele. In cazul lui Moise, cel putin, aceste posturi de granita nu impiedicau un fugar singuratic sa se strecoare printre ele si sa ajunga cu bine in pustie (cap. 2,15), dar este evident ca ostirile lui Israel nu ar fi putut sa treaca printre ele fara consimtamantul strajerilor. Dupa cat se pare, Faraon nu a intentionat mai mult, decat ca evreii sa intre in pustiul rasaritean spre a se inchina acolo lui Dumnezeu. Poate ca numai atunci cand granicerii au raportat ca izraelitii inaintau continuu in pustie spre Marea Rosie, Faraon a pornit in urmarirea lor (cap. 14,3; PP 283)
13:21 Domnul mergea inaintea lor, ziua intr-un stalp de nor, ca sa-i calauzeasca pe drum, iar noaptea intr-un stalp de foc, ca sa-i lumineze, pentru ca sa mearga si ziua si noaptea.
Intr-un stalp de nor. Ca militar comandant egiptean (PP 245) si ca fugar de la Faraon (cap. 2,15), Moise cunostea deja itinerarul general de mars. Ba mai mult, Dumnezeu ii facuse cunoscut ca trebuia sa conduca pe Israel la muntele Horeb (cap. 3,12). Cu toate acestea, pentru a convinge poporul de conducerea lui Dumnezeu si pentru a-l calauzi pe Moise de-a lungul unui drum de urmat, insusi Dumnezeu a condus calatoria lor zilnica. Declarand in cap. 13,18 ca Dumnezeu a condus pe izraeliti, Moise explica acum, cum a facut El acest lucru. Comandanti de armata din vechime foloseau uneori semne de fum sau foc spre a calauzi fortele lor in mars prin regiuni pustii fara drumuri. Totusi, stalpul de nor sau foc al lui Israel n-a fost produs prin mijloace obisnuite, ci a fost o manifestare miraculoasa a prezentei lui Hristos (1 Corinteni 10,1-4, 9; PP 366), care a aparut in fata lor cand au plecat de la Etam si au intrat in pustie. Se pare ca a fost numai un singur ,,stalp” (Exod 14,24), pentru ca si cand straluceste in intuneric, el este numit tot ,,stalp de nor” (v.19) sau simplu ,,norul” (Numeri 9,21). Ziua, el aparea ca un nor intunecat in contrast cu lumina soarelui, dar noaptea, ca o lumina stralucitoare (Numeri 9,15.16). In norul acesta, prezent cu poporul Lui, era Insusi Domnul, si din nor El vorbea lui Moise. Aici a aparut slava Domnului, cunoscuta mai tarziu ca ,,Sechina” (Exod 16,10; 40,34). Domnul Se descoperise deja lui Moise intr-un fel asemanator la rugul care ardea (cap. 3,2), si mai tarziu a aparut la Sinai in mijlocul tunetului si luminii (cap. 19,16.18). Focul si norul au simbolizat conducere si ocrotire divina.
Pentru ca sa mearga si ziua si noaptea. Literal, ,,pentru ca sa calatoreasca zi si noapte”. Nu trebuie sa se deduca din aceasta declaratie ca Dumnezeu intentiona ca izraelitii sa continue a calatori atat noaptea, cat si in timpul zilei. Mai degraba, ei calatoreau atat noaptea, cat si ziua atata timp pana aveau sa ajunga la destinatie. Dupa cum este spus clar in text mai la inceput, stalpul de nor avea sa-i calauzeasca ziua de-a lungul drumului si noaptea sa lumineze tabara lor. Expresia adaugata ,,pentru ca sa mearga si ziua si noaptea”, lamureste faptul ca norul nu i-a parasit niciodata. Aceasta include atat oprirea noaptea cat si calatoria ziua. Atat KJV cat si RSV presupun, dimpotriva, ca au calatorit noaptea, o conceptie nejustificata de context.
13:22 Stalpul de nor nu se departa dinaintea poporului in timpul zilei, nici stalpul de foc in timpul noptii.
Nu se departa. Literal, ,,nu trada”, sau ,,nu pleca”, RSV. Ultima mentiune precisa despre nor este in Numeri 16,42, desi Numeri 20,6 este posibil sa faca aluzie la el. Din Neemia 9,19 si Numeri 9,15-23, concluzionam ca stalpul de nor si de foc a ramas cu Israel pe tot parcursul peregrinarii lor prin pustie. Deoarece nu exista nici o mentiune despre el in cartea lui Iosua, poate ca el a disparut chiar inainte de trecerea Iordanului, la sfarsitul celor 40 de ani.
Faptul ca stalpul de nor a ramas cu Israel de-a lungul lungii lor calatorii, chiar si atunci cand au fost necredinciosi, este o asigurare pentru crestin ca Dumnezeu nu-l va parasi pe calea vietii lui. Fagaduinta lui Isus catre ucenicii Sai, ,,iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei 28,20) nu-i lipseste nimanui care vrea sa mearga acolo unde il conduce El. Nu exista nici o experienta a vietii din care Dumnezeu sa Se retraga. El este prezent atat in noptile cele mai intunecoase, cat si in cele mai stralucite zile de bucurie si succes. Este adevarat ca avem nevoie de El noaptea, cand suntem constienti de nevoia noastra, dar poate chiar mai mult in timpul zilei, cand suntem inclinati sa simtim incredere in sine. Stalpul vizibil nu se mai vede, dar prezenta lui Dumnezeu inca mai poate fi simtita in experienta omului, a bisericii si a natiunilor. Fericit este omul ai carui ochi nu sunt atat de intunecati, incat sa nu poata discerne calauzirea Domnului. Comentariile lui Ellen G. White
2 DA 51
17-19 SR 120
17-22 PP 282
20-22 SR 121
21 COL 287; LS 93; 3T 285, 340
22 1T 406; 4T 312; 8T 248