24:4 atunci barbatul dintai, care ii daduse drumul, nu va putea s-o ia iarasi de nevasta, dupa ce s-a pangarit ea, caci lucrul acesta este o uraciune inaintea Domnului, si sa nu faci vinovata de pacat tara pe care ti-o da de mostenire Domnul, Dumnezeul tau.
S-a pangarit. Consumarea casatoriei cu un al doilea sot o facea necurata fata de intaiul ei sot. A o lua iarasi de nevasta insemna sa comita adulterul. Ea era nelegitima pentru el (vezi Ieremia 3,1).
Vinovata de pacat tara. Adica, prin ingaduirea de stricaciune morala. Desi Dumnezeu a ingaduit unele lucruri pe care desigur ca El nu le putea aproba (vezi Deutronom 14,26), existau limite dincolo de care omul nu putea sa treaca. Adesea ,,tara” este personificata, ca si cand aceasta ar simti si actiona (vezi Levitic 18,25; Isaia 24,5).
Astazi unii oameni se refera la Deutronom 24,1-4 ca un temei pe care ei sunt bucurosi sa-l considere ,,divort crestin”. In realitate, aceste versete ne descopera viata de camin a iudeului, in care luarea unei sotii era considerata ca achizitionarea unei bucati de teren. Autoritatea sotului asupra sotiei sale era aproape absoluta. Scopul legii anuntate era de a imbunatati soarta femeilor evreice. Legea aceasta, departe de a stabili un nivel moral inferior, sau a aproba unul ca acesta, reprezenta un nivel mult mai inalt decat recunoscutele obiceiuri crude ale vremii. Legea garanta unei femei divortate anumite drepturi si in realitate o ocrotea de a fi considerata ca o adultera si ca
o lepadata. Ea parasea caminul primului ei sot ca femeie libera si membru respectat al societatii, cu dreptul de a contracta o casatorie onorabila. Cartea de despartire declara ca primul ei sot nu mai avea asupra ei nici o pretentie legala si ca nu avea nici un fel de obligatie fata de el – ea era libera sa devina sotia altui barbat. Maritandu-se din nou, ea nu devenea vinovata de adulter si drepturile primului ei sot nu erau incalcate.
Divortul mozaic nu a fost instituit pentru a anula idealurile casatoriei asa cum au fost instituite de Dumnezeu la creatiune, ci din cauza ,,impietririi” inimilor oamenilor. (Matei 19,8). Soarta femeii gonite era deplorabila. Cartea de despartire usura nenorocita ei soarta. Legea aceasta recunostea pur si simplu situatia apasatoare si incerca s-o imbunatateasca. Aceasta era o lege a ingaduintei, nu poruncitoare. Aceste restrictii precise erau destinate sa elimine usoara procedura de divort, pe care se pare ca evreii o invatasera din legaturile lor cu popoarele pagane.
Vorbirea atat de accentuata a lui Hristos a fost contra ideii sotiei ca proprietate (Matei 5,27-32; 19,3-9). Aceasta a adus multa mizerie si nedreptate sexului feminin. Scoala lui Hillel, care a elaborat filozofia religioasa populara iudaica pe vremea lui Hristos, a interpretat expresia tradusa ,,ceva rusinos” (Deutronom 24,1) ca insemnand ceva care putea sa fie neplacut pentru sot. Scoala mai stricta si mai putin populara a lui Samai a definit ,,necuratia” ca un act dovedit de impudoare sau adulter. Pe vremea lui Hristos, scoala Hillel ingaduia divortul pentru astfel de josnicii ca expunerea bratului unei femei in public, arderea mancarii, sau cand sotul gasea o alta femeie mai atragatoare. Despre aceasta atitudine elastica Iosif Flavius scria: ,,Acela care doreste sa se desparta de sotia sa pentru o pricina oarecare (si multe astfel de pricini se intamplau sa fie printre oameni) sa-i dea in scris asigurarea ca niciodata nu va mai fi sotia lui, caci in felul acesta ea putea fi libera sa se marite cu un alt sot, cu toate ca inainte de a fi data aceasta carte de despartire nu trebuia sa i se ingaduie sa faca asa”. (Antiquities iv. 8,32).
Legea din Deutronom 24,1-4 nu instituie divortul ci numai il tolereaza, tinand seama de nedesavarsirile naturii omenesti si inferioarele conceptii morale ale poporului lui Dumnezeu din acel timp. Spre a cunoaste parerea lui Dumnezeu cu privire la casatorie, nu trebuie sa stabileasca alaturi de Deutronom 24,1-4, ci sa mearga mai departe inapoi la Geneza 1,27 si 2,24, cum a facut si Isus. (Matei 5,27-32; 19,3-9). Sfatul scris de Moise pentru poporul zilelor lui trebuie sa fie interpretat in contextul acelor zile si intotdeauna avand in vedere idealul divin. Hristos a inaltat privirea oamenilor spre acel ideal divin randuit in Eden. Acea prima casatorie constituie modelul pe care Dumnezeu doreste sa fie urmat de poporul Sau.