7:6 Dupa aceea m-am uitat mai departe si iata o alta ca un pardos, care avea pe spate patru aripi ca o pasare; fiara aceasta avea si patru capete, si i s-a dat stapanire.
Ca un pardos. Pardosul este un animal feroce si carnivor, vestit pentru repeziciunea si agerimea miscarilor lui (vezi Habacuc 1,8; comp. Osea 13,7).
Puterea care urmeaza Imperiului Persan este identificata in cap. 8,21 ca fiind ,,Grecia”. Aceasta ,,Grecie” nu trebuie sa fie confundata cu Grecia perioadei clasice, intrucat perioada aceea a precedat caderea Persiei. ,,Grecia” lui Daniel era Imperiul Macedonean semi-grec al lui Alexandru cel Mare (vezi comentariul la cap. 2,39), care a inaugurat ceea ce s-a numit perioada elenistica. Abia in timpul lui Alexandru s-a putut face referire la ,,cel dintai imparat” (cap. 8,21) al unui imperiu grecesc care era ,,un imparat viteaz” cu ,,mare putere” (cap. 11,3).
In 336 Alexandru a urmat la tronul Macedoniei, un stat semi-grec la hotarul nordic al Greciei. Tatal lui Alexandru, Filip, unise mai inainte in cea mai mare parte statele-cetati ale Greciei sub conducerea sa la 338 i.Hr. Alexandru si-a dovedit curajul infrangand revolte in Grecia si in Tracia. Dupa ce a pus ordine in propria sa imparatie, Alexandru a pornit la cucerirea imperiului persan, o ambitie pe care o mostenire de la tatal sau. Printre factorii care il determinau pe tanarul imparat sa faca aceste planuri erau ambitia personala, nevoia de expansiune economica, dorinta de a raspandi cultura greaca si o animozitate fireasca fata de persi datorita relatiilor anterioare cu concetatenii sai.
In anul 334 i.Hr., Alexandru a trecut Helespontul si a patruns pe teritoriul persan cu numai 35.000 de oameni, cu modesta suma de 70 de talanti in bani, si provizii doar pentru o luna. Campania a fost o serie de triumfuri. Prima victorie a fost castigata la Granicus, a doua la Issus in anul urmator, si apoi la Tir in anul celalalt. Trecand prin Palestina Alexandru cucereste Gaza si apoi intra in Egipt practic fara sa intampine vreo opozitie. Aici in anul 331 i.Hr., fondeaza Alexandria. Se declara succesorul faraonilor si trupele lui il saluta ca zeu. Cand a pornit din nou in anul acela si-a indreptat ostirile spre Mesopotamia, inima imperiului Persan. Persii au ocupat pozitii in apropiere de Arbela, la rasarit de intalnirea Tigrului cu raul Marele Zab, dar fortele lor au fost infrante si imprastiate. Bogatiile fabuloase ale celui mai mare imperiu mondial stateau la indemana tanarului imparat in varsta de 25 de ani.
Dupa organizarea preliminara a imperiului sau, Alexandru si-a impins cuceririle sale spre nord si spre est. La 329 i.Hr, luase Maracanda, si apoi Samarcanda in Turkistan. Doi ani mai tarziu a invadat India de nord-vest. La scurt timp dupa traversarea Indusului, trupele lui au refuzat sa mearga mai departe, iar el a fost constrans sa li se supuna. Intorcandu-se in Persia si Mesopotamia, Alexandru a fost intampinat de lucrarea uriasa de organizare a administratiei teritoriilor sale. In 323 i.Hr., el si-a asezat capitala la Babilon, o cetate care mai pastra inca amintirea gloriei vremurilor lui Nebucadnetar. In acelasi an, dupa un sir de betii, Alexandru s-a imbolnavit si a murit de ,,friguri de balta”, probabil vechea denumire a malariei.
Patru aripi ca o pasare. Desi pardosul este el insusi o faptura iute in miscari, agilitatea lui naturala pare insuficienta pentru a descrie rapiditatea uimitoare a cuceririlor lui Alexandru. Viziunea simbolica reprezenta animalul ca fiindu-i adaugate aripi, nu doua ci patru, dand a se intelege o repeziciune superlativa. Simbolul reprezinta in chipul cel mai potrivit viteza fulgeratoare cu care Alexandru si macedonenii lui in mai putin de un deceniu au ajuns in stapanirea celui mai mare imperiu, pe care l-a cunoscut lumea. Nu mai este vreun alt exemplu in vremurile antice al unor asemenea miscari rapide de trupe pe o scara atat de intinsa si cu atata succes.
Patru capete. Evident paralele cu cele patru coarne ale tapului, care reprezentau cele patru regate (mai tarziu reduse la trei) care au ocupat teritoriul cuceririlor de scurta durata ale lui Alexandru (vezi comentariul la cap. 8,8.20-22). Timp de cativa ani generalii lui Alexandru au incercat sa pastreze, in teorie daca nu in realitate, unitatea vastului imperiu. Alexandru a murit fara sa fi facut aranjamente cu privire la succesiunea la tronul sau. Mai intai fratele sau vitreg, slab de minte, Filip, si apoi fiul sau postum Alexandru au fost conducatorii titulari sub regenta unuia sau altuia dintre generali, iar imperiul a fost divizat intr-un mare numar de provincii, dintre care cele mai importante erau controlate de vreo sase generali de frunte ca satrapi (vezi p. 824, harta A).
Dar autoritatea centrala – adica regenta pentru cei doi imparati manechine – n-a fost niciodata suficient de puternica ca sa sudeze laolalta vastul imperiu. Dupa vreo 12 ani de lupte launtrice, timp in care controlul diferitelor parti ale teritoriului s-a schimbat adesea, si in care ambii imparati au fost ucisi, Antigonus s-a ridicat ca ultim pretendent la puterea centrala peste intregul imperiu. Lui i s-a opus o coalitie de patru conducatori puternici: Casandru, Lisimah, Seleuc si Ptolemeu, care inclinau sa imparta teritoriul intre ei. La 306 Antigonus s-a declarat imparat (impreuna cu fiul sau Demetrius) al intregului imperiu, succesor al lui Alexandru. Dupa care, cei patru aliati, parasindu-si titlurile lor subordonate de satrapi, s-au declarat regi ai teritoriilor lor respective (vezi p. 824, harta B).
Indelungata lupta pe viata si pe moarte asupra chestiunii daca imperiul sa fie unit sub Antigonus si Demetrius sau impartit intre cei patru generali, a fost decisa in lupta de la Ipsus din anul 301 i.Hr. Antigonus a fost ucis, Demetrius a fugit, iar teritoriul lor impartit. Din acesta au rezultat, cu exceptia unor mici fragmente, patru regate independente (vezi p. 825, harta C) in locul imperiului urias pe care Alexandru il cucerise, dar nu fusese in stare sa-l consolideze. Ptolemeu avea Egiptul, Palestina si o parte din Siria; Casandru avea Macedonia, cu suveranitate nominala peste Grecia; Lisimah avea Tracia si o mare parte din Asia Mica, iar Seleuc avea cea mai mare parte din ceea ce constituise imperiul persan – parte din Asia Mica, Siria de Nord, Mesopotamia si Rasaritul. Demetrius si-a vazut conducerea restransa la o flota si cateva cetati de coasta, nu avea regate, desi mai tarziu i-a inlaturat pe mostenitorii lui Casandru si a fondat dinastia Antigonizilor din Macedonia.
Dupa 20 de ani de la divizare, cele patru au fost reduse la trei, deoarece Lisimah a fost eliminat (vezi p. 825, harta D). Mare parte din teritoriul sau a fost luat de Imperiul Seleucid, dar parte a fost luat in stapanire de catre Gali, sau s-a despartit in mici state independente dintre care cel mai de seama a fost Pergam. Insa Macedonia, Egiptul si Imperiul Seleucid (cateodata cunoscut ca Siria, deoarece partile rasaritene au fost in curand pierdute) au continuat sa existe ca cele trei subdiviziuni mediteraneene de rasarit pana cand s-au topit, una cate una, in Imperiul Roman.
Multi istorici, in special scriitorii de manuale scolare care trebuie sa elimine detaliile intr-o privire generala, trec peste impartirea in patru si mentioneaza numai impartirea finala si mai de durata, in trei regate principale care si-au retinut identitatea pana in vremurile romane.
Unii ar cauta sa gaseasca continuarea celor patru regate si mai departe in perioada romana considerand Pergamul succesorul regatului de scurta durata al lui Lisimah. Insa fara sa tinem seama de faptul daca vorbim despre trei regate principale si mult mai micul regat Pergam, sau de trei regate plus o grupa de state mai mici, este semnificativ ca la timpul critic – cand ultima nadejde de a tine laolalta imperiul lui Alexandru a dat gres, iar divizarea a fost inevitabila – intregul teritoriu, cu exceptia unor fragmente mai mici, s-a despartit in patru regate (vezi p. 825, harta C) asa cum specifica profetia (cap. 8,22). In ce priveste hotarele aproximative ale acestor patru regate, vezi hartile din Willis Botsdorf, Istoria Elenistica, din fata p. 463; vezi tratarea chestiunii in Botsdorf, p. 454, W.W. Tarn, Civilizatia Elenistica (ed. 2-a), p. 6, 9.
Imperiul lui Alexandru, chiar si in faza lui divizata, inca era o continuare si o intrupare a idealului intemeietorului lui: o lume greco-macedoneana cu diversele ei popoare unita prin limba, gandirea si civilizatia greaca. Cu exceptia centralizarii politice, lumea elenistica constituia tot atat de bine o unitate asa cum fusese sub Alexandru, si chiar mai mult decat se realizase mai inainte. Era bine reprezentata printr-o singura fiara cu multiple capete (sau, in cap.8, cu multiple coarne). Cu privire la perioada elenistica si ridicarea Romei vezi articolul privitor la perioada inter-testamentara din Vol. II.