7:28 Aici s-au sfarsit cuvintele. Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gandurile mele, si mi s-a schimbat culoarea fetei; dar am pastrat cuvintele acestea in inima mea.
Tulburat. Sau ,,speriat”.
Culoarea fetei. Aramaicul ziw, care dupa unii autori inseamna ,,fata”, dupa altii ,,stralucire” probabil in sensul de ,,infatisare”. Dezvaluirea istoriei viitoare a sfintilor l-a uimit si intristat intr-o mare masura pe profet. NOTA ADITIONALA LA CAPITOLUL 7
Dezvoltarea marii apostazii care a culminat cu papalitatea a fost un proces treptat care a acoperit mai multe secole. Acelasi lucru este valabil si pentru declinul aceste puteri.
In privinta viitorului, Domnul Isus Si-a avertizat ucenicii: ,,Luati seama sa nu va insele cineva”, caci ,,se vor scula multi proroci mincinosi, si vor insela pe multi”, savarsind ,,semne mari si minuni” pentru confirmarea pretentiilor lor mincinoase ,,pana acolo incat sa insele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi” (Matei 24,4.11.24).
Pavel, vorbind in mod inspirat, spunea ca se vor scula oameni ,,care vor invata lucruri stricacioase, ca sa traga pe ucenici de partea lor ” (Fapte 20,29.30). Rezultatul avea sa fie o ,,lepadare de credinta” (apostazie) in care se va da pe fata puterea pe care el o mentioneaza sub denumirea de ,,omul faradelegii” si ,,taina faradelegii”, care se impotriveste adevarului, se inalta mai presus de Dumnezeu si uzurpa autoritatea lui Dumnezeu asupra bisericii (2Tesaloniceni 2,3.4). Puterea aceasta care, avertiza el, era deja la lucru intr-o masura mai mica (v. 7), urma sa lucreze ,,prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne si puteri mincinoase” (v. 9). Maniera tainica a aratarii sale urma sa fie atat de iscusit camuflata incat nimeni in afara de aceia care credeau si iubeau adevarul cu sinceritate, nu avea sa fie la adapost de pretentiile ei inselatoare (v. 10-12).
Inainte de sfarsitul primului secol apostolul Ioan scria ca ,,in lume au iesit multi prooroci mincinosi” (1Ioan 4,1), iar ceva mai tarziu, ca ,,in lume s-au raspandit multi amagitori” (2Ioan 7). Acesta, zicea el, ,,este duhul lui Antihrist, de a carui venire ati auzit. El chiar este in lume acum” (1Ioan 4,3).
Prezicerile acestea avertizau ca deja actionau in biserica forte prevestitoare de rele, forte care prevesteau erezie, schisma si apostazie de mari proportii. Pretinzand prerogativele si autoritatea care Ii apartin numai lui Dumnezeu, si totusi actionand pa baza unor principii satanice si prin metode satanice, unealta aceasta ii va amagi in cele din urma pe majoritatea crestinilor sa accepte conducerea lui si astfel isi va asigura controlul asupra bisericii (vezi Fapte 20,29.30; 2Tesaloniceni 2,3-12).
In vremurile apostolice fiecare grupare locala isi alegea proprii slujbasi si isi rezolva singura problemele. Biserica universala era totusi ,,un singur trup” in virtutea lucrarii nevazute a Duhului Sfant, si a calauzirii apostolilor, care ii uneau pe credinciosii de pretutindeni intr-un ,,singur Domn, o singura credinta si un singur botez” (vezi Efeseni 4,3-6). Conducatorii bisericilor locale trebuiau sa fie oameni ,,plini de Duhul Sfant” (Fapte 6,3) alesi, pregatiti si calauziti de Duhul Sfant (vezi Fapte 13,2) si numiti (Fapte 6,5) si intariti prin binecuvantare de catre biserica (Fapte 13,3).
Pe masura ce biserica si-a parasit ,,dragostea dintai” (Apocalips 2,4), ea si-a pierdut curatia doctrinara, inaltele sale standarde de conduita personala, si legatura invizibila a unitatii realizata prin Duhul Sfant. In ce priveste cultul, formalismul a luat locul simplitatii. Popularitatea si puterea personala au ajuns sa detina o pondere din ce in ce mai mare in alegerea conducatorilor, care mai intai si-au asumat o autoritate sporita in cadrul bisericii locale, si apoi au cautat sa si-o extinda la nivelul bisericilor invecinate.
Administrarea bisericii locale sub calauzirea Duhului Sfant, a fost inlocuita cu timpul de autoritarismul eclesiastic concentrat in mainile unui singur slujbas, episcopul, caruia fiecare membru al bisericii ii era supus personal si prin a carui unica mijlocire se avea acces la mantuire. De aici inainte conducerea se gandea numai cum sa stapaneasca biserica in loc sa ii slujeasca, iar ,,cel mai mare” nu mai era cineva care sa se considere ,,robul tuturor”. Astfel, treptat, s-a dezvoltat conceptia unei ierarhii preotesti care s-a interpus intre fiecare crestin si Domnul sau.
Potrivit cu scrierile atribuite lui Ignatiu din Antiohia, care a murit pe la anul 117, prezenta episcopului era necesara pentru celebrarea ritualurilor religioase si pentru supravegherea treburilor bisericesti. Irineu (decedat in jurul anului 200) ii clasifica pe episcopii diferitelor biserici dupa varsta si importanta relative ale bisericilor peste care prezidau. El acorda o onoare deosebita bisericilor infiintate de apostoli, si sustinea ca toate celelalte bisericii trebuia sa fie de acord cu biserica din Roma in materie de credinta si doctrina. Tertulian (decedat in 225) sustinea suprematia episcopului fata de prezbiteri – batranii alesi la nivel local.
Ciprian (decedat in jurul anului 258) este considerat fondatorul ierarhiei romano-catolice. El sustinea teoria ca este o singura biserica adevarata, si ca in afara de ea nu exista posibilitate de mantuire. El avea pretentia ca Petru a intemeiat biserica din Roma, si ca prin urmare episcopul bisericii din Roma ar trebui sa fie onorat mai mult decat alti episcopi, iar parerile si deciziile sale sa aiba intotdeauna intaietate. El sublinia importanta succesiunii apostolice directe, afirma preotia reala a clerului, si sustinea ca nici o biserica n-ar putea sa celebreze ritualurile religioase sau sa-si rezolve treburile fara prezenta si consimtamantul episcopului.
Factorii care au contribuit la ascendenta si, cu timpul, la suprematia episcopului Romei au fost urmatorii: 1) Fiind capitala si metropola lumii civilizate, Roma era locul natural pentru resedinta unei biserici mondiale. 2) Biserica Romei era singura din apus care pretindea ca are origine apostolica, un fapt care, pe atunci, facea sa se para natural ca episcopul Romei sa aiba intaietate fata de ceilalti episcopi. Roma ocupa o pozitie foarte onorabila chiar si inainte de anul 100 i.Hr. 3) Mutarea capitalei politice de la Roma la Constantinopol de catre Constantin (330) l-a lasat pe episcopul Romei oarecum liber de controlul imperial, si de aici inainte imparatul a dat un sprijin consistent mai degraba pretentiilor acestuia fata de acelea ale altor episcopi. 4) In parte, imparatul Iustinian l-a sprijinit puternic pe episcopul Romei, si i-a satisfacut interesele printr-un edict imperial recunoscandu-i suprematia asupra bisericilor din rasarit si din apus – un edict care nu putea sa intre pe deplin in vigoare decat dupa zdrobirea stapanirii ostrogotilor asupra Romei in anul 538. 5) Succesul bisericii din Roma de a rezista diferitelor asa-zise miscari eretice, mai ales gnosticismului si monoteismului, i-a dat o inalta reputatie de ortodoxie, iar gruparile aflate in conflict adesea apelau la episcopul din Roma ca sa arbitreze in neintelegerile lor. 6) Controversele teologice din rasarit care au divizat si slabit biserica din rasarit au lasat Roma libera sa se devoteze unor probleme mai practice si sa foloseasca ocaziile pentru a realiza o extindere a autoritatii. 7) Imprejurarile repetate cand a reusit sa evite sau sa imblanzeasca atacurile barbare asupra Romei au ridicat prestigiul politic al papalitatii, iar adesea in lipsa conducerii civile papa a servit orasul cu functiunile esentiale ale guvernarii civile. 8) Invaziile mahomedane au stanjenit Biserica din rasarit, eliminand in felul acesta unicul rival al Romei. 9) Invadatorii barbari din apus se pretindeau deja, in cea mai mare parte, convertiti la crestinism, iar invaziile acestea l-au eliberat pe papa de sub controlul imperial. 10) O data cu convertirea lui Clovis (496), regele francilor, papalitatea a gasit o armata puternica care sa-i sustina interesele, si un ajutor eficient in sprijinul convertirii altor triburi barbare.
Marturisind crestinismul, Constantin cel Mare (decedat in 337) a unit biserica cu statul, a subordonat biserica statului, si a facut din biserica un instrument al politicii de stat. Reorganizarea administratiei politice a Imperiului Roman facuta de el a devenit modelul administratiei eclesiastice a Bisericii Romane, si astfel al ierarhiei catolice romane. Pe la 343 Sinodul de la Sardica i-a conferit episcopului de Roma jurisdictie asupra episcopilor metropolitani, sau arhiepiscopilor. Papa Inocentiu I (decedat in 417) pretindea ca are jurisdictie peste intreaga lume crestina, dar nu a fost in stare sa exercite aceasta putere.
Augustin (decedat in 430), unul din marii parinti bisericesti si intemeietorul teologiei medievale, sustinea ca Roma detinuse intotdeauna suprematia asupra bisericilor. Lucrarea lui clasica Cetatea lui Dumnezeu prezenta intr-o maniera plina de indrazneala idealul catolic al unei biserici universale care sa conduca un stat universal, iar aceasta a oferit premisele teoretice ale papalitatii medievale.
Leo I (cel Mare, decedat in 461) a fost primul episcop al Romei care a proclamat ca Petru a fost primul papa, care a sustinut succesiunea neintrerupta a papilor incepand cu Petru, care a pretins ca are primatul direct de la Isus Hristos, si care a izbutit sa aplice aceste principii in administratia treburilor bisericii. Leo I a definitivat teoria puterii papale, si a facut din puterea aceasta o realitate. El a fost cel care a obtinut un edict imperial care declara ca deciziile papale au putere de lege. Cu sprijinul imperial el s-a asezat mai presus de sinoadele bisericesti, asumandu-si dreptul de a defini doctrina si a emite hotarari. Succesul lui de a-l convinge pe Atila sa nu intre in Roma (452) si incercarea lui de a-l opri pe Gaiseric (Genseric, 455) a sporit prestigiul sau si al papalitatii. Leo I cel Mare a fost fara indoiala atat un conducator in cele temporale cat si un conducator spiritual al poporului sau. Pretentiile papale de mai tarziu la autoritate statala au fost intemeiate in cea mai mare parte pe presupusa autoritate a unor documente contrafacute cunoscute ca ,,pioasele fraude”, precum asa-numita Donatie a lui Constantin.
Convertirea lui Clovis, conducatorul francilor, la credinta romana pe la anul 496 cand cei mai multi navalitori barbari erau inca arieni, i-a dat papei un aliat politic puternic dispus sa lupte pentru biserica. Timp de peste douasprezece secole: spada Frantei, ,,fiul cel mai mare” al papalitatii, a fost un agent activ pentru convertirea oamenilor la Biserica Romei si pentru mentinerea autoritatii papale.
Pontificatul Papei Grigore I (cel Mare, decedat in 604), primul dintre prelatii medievali ai bisericii marcheaza trecerea de la era antica la cea medievala. Grigore si-a asumat cu indrazneala rolul, desi nu si titlul, de imparat al apusului. El a pus bazele puterii papale in cursul Evului Mediu, iar pretentiile de mai tarziu la absolutism ale papalitatii dateaza de la el. Eforturile misionare extensive incepute de Grigore cel Mare au intins intr-o mare masura influenta si autoritatea Romei.
Cand, peste un secol, lombarzii amenintau sa se intinda peste toata Italia, papa a apelat la Pepin, rege al francilor, sa-i vina in ajutor. Implinind cererea, Pepin i-a infrant deplin pe lombarzi, iar in 756, i-a daruit papei teritoriul pe care-l luase de la ei. Darul acesta, cunoscut in general sub numele de Donatia lui Pepin, marcheaza originea Statelor Papale si inceputul formal al domniei temporale a papei.
Din secolul al VII-lea pana in secolul al XI-lea puterea papala a fost, vorbind in general, la nivelul cel mai scazut. Urmatorul mare papa si unul dintre cei mai mari dintre toti, a fost Grigore al VII-lea (decedat in 1085). El sustinea ca Biserica Romana n-a gresit si nu poate gresi niciodata, ca papa este judecatorul suprem, ca el nu poate fi judecat de nimeni, ca hotararile lui nu pot fi schimbate, ca numai el are dreptul la omagiul tuturor domnilor, si ca numai el singur poate sa-i dea jos pe regi si pe imparati.
Timp de doua secole a existat o lupta continua intre papa si imparat pentru suprematie, lupta in care cand unul cand celalalt obtinea un succes temporar. Pontificatul lui Inocentiu III (decedat in 1296) a gasit papalitatea la apogeul puterii ei, iar in cursul secolului urmator ea s-a aflat chiar la zenitul gloriei ei. Pretinzand ca este vicarul lui Hristos, Inocentiu III a exercitat toate prerogativele pretinse de Grigore cu un secol si mai bine inainte.
La un secol dupa Inocentiu III, papa medieval ideal, Bonifaciu VIII (decedat in 1303) a incercat fara succes sa domneasca asa cum domnisera inainte de el ilustrii lui predecesori. El a fost ultimul papa care a incercat sa exercite autoritatea universala asa cum o afirmase Grigore VII si cum fusese mentinuta de Inocentiu III. Ca puterea papei slabea tot mai mult s-a vazut pe deplin in timpul asa-numitei Captivitati Babiloniene (1309-1377), cand, facand uz de forta, francezii au mutat sediul papalitatii de la Roma la Avignon, in Franta. La scurt timp dupa intoarcerea la Roma, a izbucnit ceea ce a fost cunoscut ca Marea Schisma (1378-1417). In acest timp au fost cel putin doi, si cateodata trei papi rivali in acelasi timp, fiecare acuzandu-l pe celalalt si pretinzand ca el este adevaratul papa. Ca urmare papalitatea a suferit o pierdere ireparabila de prestigiu in ochii popoarelor Europei. Cu mult inainte de perioada Reformatiunii multe voci din interiorul si din afara Bisericii Catolice s-au inaltat ca sa critice pretentiile sale arogante si numeroasele ei abuzuri atat ca putere civila cat si ca putere spirituala. Renasterea culturii (Renasterea) in Europa apuseana, epoca descoperirilor, cresterea puterii statelor nationale, inventarea tiparului, si diversi alti factori au contribuit la scaderea treptata a puterii papale. Pe vremea lui Martin Luther se facuse deja mult pentru subminarea autoritatii Romei.
Reformatiunea, considerata in mod obisnuit ca incepand in 1517, prin afisarea celor nouazeci si cinci de teze, a vazut cum puterea papala a fost alungata de pe mari teritorii ale Europei nordice. Eforturile papalitatii de a combate Reformatiunea a luat forme precum Inchizitia, Indexul si organizarea ordinului Iezuit. Iezuitii au devenit ostirea intelectuala si spirituala a bisericii pentru exterminarea Protestantismului. Timp de aproape trei secole Biserica Romei a dus o lupta viguroasa, dar in care pierdea treptat, impotriva fortelor luptand pentru libertate civila si religioasa.
In cele din urma, in timpul Revolutiei Franceze, Biserica Catolica a fost scoasa in afara legii in Franta – prima natiune din Europa care ii imbratisase cauza, natiunea care, timp de peste douasprezece veacuri ii sustinuse pretentiile ei si ii purtase razboiele, natiunea in care principiile sale fusesera testate mai deplin ca in oricare alta si fusesera gasite usoare. In 1798 guvernul francez a ordonat armatei care opera in Italia sub comanda lui Berthier sa-l ia prizonier pe papa. Cu toate ca papalitatea a existat si mai departe, ea a fost dezbracata de putere, si niciodata de atunci nu a mai exercitat acelasi fel sau aceeasi masura de putere pe care o dovedise in vremurile anterioare. In 1870 Statele Papale au fost complet absorbite in regatul unit al Italiei, puterea temporala pe care papalitatea o exercitase anterior timp de peste 1000 de ani a ajuns la sfarsit, iar papa a devenit de bunavoie ,,prizonier al Vaticanului” pana i s-a redat puterea temporala in 1929. Vezi comentariul la cap. 7,25.
Se vede clar din aceasta scurta schita ca ridicarea puterii papale a fost un proces treptat, care s-a intins peste mai multe secole. Acelasi lucru este valabil si pentru declinul ei. Primul proces se poate considera ca a durat de la anul 100 d.Hr. pana in anul 756; celalalt de la 1303 pana la 1870 d.Hr. Papalitatea s-a aflat in culmea puterii ei de pe timpul lui Grigore VII (1073-85) pana pe timpul lui Bonifaciu VIII (1294-1303). Astfel este clar ca nu se pot da date care sa marcheze o tranzitie clara de la lipsa de importanta la suprematie, sau de la suprematie inapoi la o relativa slabiciune. Asa cum se intampla cu toate procesele istorice, ridicarea si prabusirea papalitatii au fost si una si alta dezvoltari treptate.
Totusi in anul 538 papalitatea era pe deplin formata si functiona in toate aspectele ei semnificative, iar la 1798, 1260 de ani mai tarziu, isi pierduse, practic, toata puterea acumulata in cursul secolelor. Inspiratia ii acordase papalitatii 1260 de ani pentru a-si demonstra principiile, metodele si scopurile. Ca urmare, aceste doua date trebuie sa fie considerate ca marcand inceputul si sfarsitul perioadei profetice a puterii papale.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
1-28 PK 548, 553, 554
2, 3 GC 440
9, 10 GC 479
10 EW 52; GC 414, 480, 512; LS 241; MH 417; MYP 330; PP 339, 357; 1T 100; 4T 384, 453, 482
13 ED 132; GC 422
13, 14 GC 424, 426, 480
14 GC 427
18 AH 540; ML 273; PP 342
22 GC 661
25 DA 763; EX 233; EW 33; GC 56.54, 439, 446, LS 101; PR 178, 183, 184; SR 328, 331, 382, 1T 76;9T 230
27 DA 828; EW 151, 280, 295; GC 347, 614; MB 108; PP 170; SR 44, 403; 9T 219
28 PK 553