7:25 El va rosti vorbe de hula impotriva Celui Preainalt, va asupri pe sfintii Celui Preainalt, si se va incumeta sa schimbe vremurile si legea; si sfintii vor fi dati in mainile lui timp de o vreme, doua vremuri, si o jumatate de vreme.
Vorba de hula. Aramaic, millin (singular millah), simplu, ,,cuvinte”. Atributul ,,de hula” este adaugat. Expresia ,,cu trufie” (v. 8 si 20) este traducerea aramaicului rabreban. Millah este tradus prin ,,lucru” in cap. 2,5.8.11.15.17; 6,12; 7,1; ,,cuvant” in cap. 3,28; 4,31.33; 5,10.15; 7,11.25.28; ,,neadevaruri” in cap. 2,9; ,,ce cere” cap. 2,10; ,,taina” 2,23; ,,poruncea” 3,22.
Impotriva. Aramaicul lesad. Sad inseamna literal ,,latura” sau ,,parte”. Lesad ar putea fi luat cu sensul de ,,pe partea cealalta in fata”, dand a se intelege ca, in opozitie cu Cel Prea Inalt, cornul cel mic se inalta ca fiind egal cu Dumnezeu (vezi comentariul la 2Tesaloniceni 2,4; comp. Isaia 14,12-14).
Literatura eclesiastica este suprasaturata de probe ale pretentiilor arogante si hulitoare ale papalitatii. Exemple tipice sunt urmatoarele extrase dintr-o intinsa lucrare enciclopedica scrisa de un teolog romano-catolic din secolul al XVIII-lea:
,,Papa este de o demnitate atat de mare si atat de inalta incat el nu este un simplu om, ci e ca Dumnezeu, si vicarul lui Dumnezeu ...”
,,Papa este incoronat cu o intreita coroana ca imparat al cerului, al pamantului si al locurilor de jos.”
,,Papa este ca Dumnezeu pe pamant, unicul suveran al credinciosilor lui Hristos, capetenia imparatilor, avand plinatatea puterii, caruia i s-a incredintat de catre Atotputernicul Dumnezeu carmuirea nu numai a imparatiei pamantesti, dar si a celei ceresti ...”
,,Papa are o autoritate atat de mare incat poate sa modifice, sa explice, sau sa interpreteze chiar si legile divine ...”
,,Papa poate sa modifice legea divina, intrucat puterea lui nu este a omului ci a lui Dumnezeu, si el actioneaza ca vicerege al lui Dumnezeu pe pamant cu puterea nemarginita de a-si lega si dezlega oile.”
,,Tot ceea ce se spune ca face Domnul Dumnezeu Insusi si Mantuitorul, acestea le face si vicarul Lui, cu conditia ca sa nu faca nimic contrar credintei” (tradus din lucrarea lui Lucius Ferraris, ,,Papa II”, Prompta Biblioteca, Vol. VI, p. 25-29).
Va asupri. Sau ,,va epuiza”, ,,va distruge”. Evenimentul este descris anterior in cuvintele: ,,cornul acesta a facut razboi sfintilor si i-a biruit” (v. 21). Expresia descrie persecutia continua si neobisnuita. Papalitatea recunoaste ca a persecutat si apara astfel de acte ca fiind o exercitare legitima a puterii ce i-ar fi fost acordata, zice-se, de catre Hristos. Cuvintele urmatoare sunt din The Catholic Encyclopedia:
,,In bula ,,Ad extirpanda” (1252) Inocentiu IV zice: ,,Cand cei declarati vinovati de erezie au fost predati puterii civile de catre episcop sau de reprezentantii lui, sau de Inchizitie, magistratul principal al cetatii trebuie sa-i ia de indata, si, in decurs de cel mult cinci zile, sa execute legile facute impotriva lor, ”... Nu ar putea sa mai ramana nici o indoiala cu privire la randuielile civile vizate aici, deoarece pasajele care ordonau arderea ereticilor nepocaiti erau inserate in decretaliile papale din constitutiile imperiale ,,Commissis nobis” si ,,Inconsutibilem tunicam”. Mai sus numita bula ,,Ad extirpanda” a ramas deci un document fundamental al Inchizitiei, reinnoit sau reintarit de diferiti papi: Alexandru V (1254-61), Clement IV (1265-68), Nicolae IV (1288-92), Bonifaciu VIII (1294-1303) si altii. Prin urmare autoritatile civile erau obligate de papi sub pedeapsa cu excomunicarea sa execute sentintele judecatoresti care ii osandeau pe ereticii care nu se pocaiau la ardere pe rug” (Joseph Blotzer, art. ,,Inchizitie, Vol. VIII, p. 34).
Incumeta. Aramaic sebar, ,,a avea de gand”, ,,a intentiona”, ,,a se stradui”, ,,a incerca”. Este indicata o incercare premeditata (vezi GC 446).
Vremurile Sau ,,Timpurile”. Aramaic, zimmin (singular, zeman), un termen care denota timp fixat ca in cap. 3,7.8; 4,36; 6,10.13, sau o perioada de timp ca in cap. 2,16; 7,12. O sugestie cu privire la sensul expresiei ,,a schimba timpurile” se da in cap. 2,21 unde cuvintele aramaice identice pentru ,,schimbare” si ,,timpuri” apar din nou impreuna. Totusi, Daniel acolo pune in seama lui Dumnezeu prerogativa de a schimba timpurile. Dumnezeu este Cel care are sub controlul Sau destinul natiunilor. El este Cel care ,,rastoarna si pune pe imparati” (cap. 2,21). ,,Mai presus de si prin actiunea si contra-actiunea intereselor, puterii si pasiunilor omenesti, instrumentele Celui Atotputernic realizeaza in liniste si cu rabdare lucrarile vointei Sale” (Ed 173). Tot Dumnezeu este Acela care hotaraste si ,,timpul” (aramaicul zeman) cand sfintii urmeaza sa intre in posesia imparatiei (cap. 7,22). Pentru cornul cel mic stradania de a schimba vremurile ar indica o tentativa deliberata de a exercita prerogativele lui Dumnezeu in incercarea de a determina cursul istoriei omenirii.
Legea. Sau ,,Legile”. Aramaicul dath, folosit atat pentru legile omenesti (cap. 2,9.13.15; 6,8.12.15) cat si pentru cele divine (Ezra 7,12.14.21.25.26). Aici este evident ca se face referire la legea divina, intrucat legea omeneasca este schimbata de cei din locurile de raspundere, iar o astfel de schimbare nu prea ar avea de ce sa constituie un subiect al profetiei. Cercetand daca papalitatea s-a straduit sa schimbe legea divina, gasim raspunsul in marea apostazie a primelor secole crestine care a introdus numeroase doctrine si practici contrare vointei lui Dumnezeu asa cum este descoperita in Sfintele Scripturi. Cea mai indrazneata schimbare a fost in ce priveste ziua saptamanala de inchinare. Biserica apostata recunoaste pe fata ca este raspunzatoare de introducerea cultului duminicii, pretinzand ca are dreptul de a face astfel de schimbari (vezi GC 446). Un catehism cu autoritate pentru preoti zice: ,,Dar Biserica lui Dumnezeu (adica, biserica apostata) in intelepciunea ei a randuit ca celebrarea zilei de Sabat sa fie transferata asupra ,,zilei Domnului” (Catehismul Sinodului din Trent, traducerea Donovan, ed. 1829, p. 358). Catehismul acesta a fost scris din ordinul acelui mare sinod, si publicat sub auspiciile papei Pius V.
In toata perioada Noului Testament crestinii au tinut ziua a saptea a saptamanii ca Sabat (vezi comentariul la Fapte 17,2). Trecerea de la Sabat la duminica a fost un proces treptat care a inceput candva inainte de anul 150 d.Hr., si a continuat pentru aproximativ trei secole. Primele referiri istorice la tinerea duminicii de persoane ce se pretindeau crestine apar in Epistola lui Barnaba (cap. 15) si in Intaia Apologie (cap. 67) a lui Iustin Martirul ambele datand cam de pe la 150 d.Hr. Ambele sustineau ca nu trebuie sa se tina Sabatul ci trebuie sa se tina Duminica. Prima referire autentica la Duminica in calitate de ,,Ziua Domnului” vine din lucrarea apocrifa Evanghelia dupa Petru si de la Clement Alexandrinul (Diverse, v. 14), catre finele secolului al II-lea.
Inainte de revolta iudaica sub Bar Cochba, 132-135 d.Hr., Imperiul Roman recunostea iudaismul ca religie legala, iar crestinismul ca o secta iudaica. Dar ca urmare a acestei revolte iudeii si iudaismul au fost discreditati. Pentru a evita persecutia care a urmat, incepand de pe vremea aceasta crestinii au cautat prin toate mijloacele posibile sa lamureasca faptul ca ei nu erau iudei. Referiri repetate din partea scriitorilor crestini in urmatoarele trei secole la tinerea Sabatului ca fiind ,,iudaizare”, impreuna cu lipsa referintelor istorice cu privire la tinerea de catre crestini a duminicii ca zi sfanta inainte de revolta iudaica, indreapta atentia catre perioada anilor 135-150 d.Hr., ca fiind timpul cand crestinii au inceput sa ataseze sfintenia Sabatului zilei intai a saptamanii.
Totusi tinerea duminicii nu a inlocuit-o imediat pe aceea a Sabatului, ci a insotit-o si a suplimentat-o. Timp de cateva secole crestinii au tinut ambele zile. La inceputul secolului al III-lea, de pilda, Tertulian observa ca crestinii nu se lasasera de Sabat. Putin mai tarziu lucrarea apocrifa Constitutiile Apostolice (ii. 36) ii indemna pe crestini sa ,,tina Sabatul si sarbatoarea Zilei Domnului”.
Pe la inceputul secolului al IV-lea duminica dobandise o preferinta oficiala fata de Sabat. In lucrarea lui, Comentariu la Psalmul 92, Eusebiu, istoric bisericesc de frunte al epocii, scria: ,,Toate lucrurile pe care eram datori sa le facem in Sabat, le-am transferat asupra zilei Domnului, ca apartinandu-i mai corespunzator, pentru ca are prioritate si este intaia in rang si este mai de cinste decat Sabatul iudaic. ”
Cea dintai hotarare oficiala a Bisericii Catolice care exprima preferinta pentru Duminica a fost luata la Sinodul de la Laodicea, in secolul al IV-lea: Canonul 29 al acestui sinod stipuleaza ca ,,crestinii nu trebuie sa iudaizeze si sa nu lucreze Sambata (Sabat) ci sa lucreze in aceasta zi; dar ziua Domnului sa o onoreze in mod deosebit, si, fiind crestini, ar trebui, daca e posibil, sa nu lucreze in ziua aceea. Daca, insa, ei tot vor fi gasiti iudaizand, sa fie indepartati de la Hristos”. Sinodul acesta a prevazut ca serviciile divine sa aiba loc in Sabat, dar ziua era desemnata ca o zi de lucru. Este demn de observat ca aceasta prima lege eclesiastica impunand tinerea duminicii, prezinta iudaizarea ca motiv de evitare a tinerii Sabatului. Mai mult, aspra masura luata impotriva tinerii Sabatului este o dovada ca multi inca mai ,,iudaizau” in ziua aceea. Intr-adevar scriitorii secolelor al IV-lea si al V-lea ii avertizau de repetate ori pe semenii lor crestini sa se fereasca de aceasta practica. Pe la anul 400 de exemplu, Chrisostom observa ca multi inca mai tineau Sabatul dupa felul iudeilor, iar astfel iudaizau.
Rapoarte contemporane descopera de asemenea faptul ca bisericile din Alexandria si din Roma purtau raspunderea principala pentru promovarea tinerii duminicii. Pe la anul 440 d.Hr., istoricul bisericesc Socrate scria ca ,,aproape toate bisericile din intreaga lume celebreaza sfintele taine in Sabat in fiecare saptamana, totusi, crestinii din Alexandria si din Roma, datorita unei vechi traditii, au incetat sa faca astfel” (Istoria Eclesiastica, v. 22). Cam pe aceeasi vreme Sozomen scria ca ,,oamenii din Constantinopol si aproape de pretutindeni, se aduna laolalta in Sabat ca si in ziua intaia a saptamanii, obicei care nu se pastreaza la Alexandria sau la Roma.”
Trei realitati devin astfel clare: 1) Conceptia despre sfintirea duminicii printre crestini a aparut initial datorita efortului lor de a evita practici care ar fi tins sa-i identifice ca iudei, si astfel sa duca la persecutie. 2) Biserica Romei a dezvoltat de timpuriu o preferinta pentru duminica; iar sporirea importantei acordata Duminicii in biserica timpurie cu pretul Sabatului este in stransa legatura cu ridicarea treptata a Romei la putere. 3) In sfarsit, influenta romana a reusit sa faca din tinerea duminicii o chestiune de legislatie bisericeasca, asa cum a facut cu multe alte practici ca de pilda cultul Mariei, venerarea sfintilor si a ingerilor, folosirea icoanelor si rugaciunile pentru morti. Sfintirea duminicii statea pe aceeasi baza ca si aceste practici nebiblice introduse in biserica de episcopul Romei.
O vreme, doua vremi, si o jumatate de vreme. Aramaicul ‘iddan tradus aici prin ,,vreme” apare si in cap. 4,16.23.25.32. In pasajele acestea cuvantul ‘iddan insemneaza fara indoiala ,,un an” (vezi comentariul la cap. 4,16). Cuvantul tradus ,,vremi”, derivand de asemenea de la ‘iddan a primit de le masoreti punctuatia de plural, dar invatatii sunt in general de acord ca ar fi trebuit sa fie vocalizat ca un dual, insemnand in felul acesta ,,doua vremi”. Cuvantul pelag poate fi bine tradus prin termenul jumatate [in KJV este tradus prin ,,diviziune”, ,,parte”]. De aceea traducerea cea mai acceptabila este aceea de ,,o vreme, doua vremi, si o jumatate de vreme”.
O comparatie cu profetiile paralele care atrag atentia la aceeasi perioada de timp, dar de o alta maniera, ne ajuta sa calculam lungimea timpului despre care este vorba, In Apocalips 12,14 perioada este denumita ,,o vreme, vremi si jumatate de vreme”. Aceeasi perioada este amintita mai la inceputul capitolului ca ,,o mie doua sute sase zeci de zile” (Apocalips 12,6). In Apocalips 11,2.3 expresia ,,o mie doua sute sase zeci de zile” este echivalenta cu ,,patruzeci si doua de luni”. In felul acesta este clar ca o perioada de trei vremuri si jumatate este egala cu 42 de luni, care la randul lor sunt egale cu 1260 de zile, si ca ,,o vreme” reprezinta 12 luni sau 360 de zile. Perioada aceasta poate fi numita un an profetic. Totusi un an profetic de 360 de zile sau 12 luni de 30 de zile nu trebui sa fie confundat nici cu anul calendaristic iudaic, care era un an lunar de o lungime variabila (cu luni de 29 si 30 de zile), nici cu anul calendaristic solar de 365 de zile (vezi Vol. II, p. 111, 112). Un an profetic insemneaza 360 de zile, dar o zi profetica tine locul unui an solar.
Deosebirea aceasta poate fi explicata astfel: Un an profetic de 360 de zile nu este literal, ci simbolic, de aceea cele 360 de zile ale lui sunt zile profetice, nu literale. Pe temeiul principiului zi-an, asa cum este ilustrat in Numeri 14,34 si Ezechiel 4,6 o zi in profetia simbolica reprezinta un an literal. In felul acesta un an profetic sau ,,o vreme”, reprezinta 360 de ani literali, naturali, si, tot asa, o perioada de 1260 sau 2300 sau oricare alt numar de zile profetice insemneaza tot atatia ani literali, reali (adica ani solari intregi, asa cum sunt demarcati de sezoane, care sunt stapanite de soare). Desi numarul zilelor in fiecare an lunar, era variabil, calendarul iudaic era corectat prin adaugarea ocazionala a unei luni in plus (vezi Vol. II, p. 104), asa ca pentru scriitorii biblici – ca si pentru noi – un sir lung de ani lunari era intotdeauna echivalent cu acelasi numar de ani solari. Cu privire la aplicarea principiului zi-an vezi p. 39-76.
Validitatea principiului zi-an a fost demonstrata de implinirea precisa a diferitelor profetii calculate dupa metoda aceasta, mai ales a celor 1260 de zile si a celor 70 de saptamani. O perioada de trei ani si jumatate reali este absurd de scurta pentru a implini cerintele profetiilor celor 1260 de zile cu privire la papalitate. Dar atunci cand pe baza principiului zi-an perioada este extinsa la 1260 de ani, profetia isi gaseste o implinire unica.
In iulie 1790, treizeci de episcopi romano-catolici au aparut inaintea conducatorilor guvernului revolutionar al Frantei ca sa protesteze impotriva legiunilor care urmareau sa scoata clerul francez de sub jurisdictia papei si sa-i faca direct raspunzatori fata de guvern. Aveau de gand, intrebau ei, conducatorii revolutiei sa acorde libertate tuturor religiilor ,,cu exceptia aceleia care fusese candva suprema, care fusese sustinuta de evlavia parintilor nostri si de toate legile Tatalui, si care timp de douasprezece secole fusese religia nationala?” (A. Aulard, Creationismul si Revolutia Franceza, p. 70).
Perioada profetica a cornului mic a inceput in anul 538 d.Hr., cand ostrogotii au renuntat la asedierea Romei, iar episcopul Romei, eliberat de controlul arian, a fost liber sa exercite prerogativele decretului lui Iustinian din 533, si prin urmare sa sporeasca autoritatea ,,Sfantului Scaun” (vezi comentariul la v. 8). Exact dupa 1260 de ani (1798), biruintele spectaculoase ale ostirilor lui Napoleon in Italia l-au lasat pe papa la mila guvernului revolutionar franceze, care l-a avizat ca religia catolica va constitui permanent vrajmasul de neinduplecat al republicii si a adaugat ca ,,mai este un lucru chiar mai esential pentru realizarea scopului dorit, iar acesta este distrugerea, daca este posibil, a centrului unitatii Bisericii Romane, si urmeaza ca domnia voastra, care intruchipati in persoana dumneavoastra calitatile cele mai distinse ale generalului si ale omului politic iluminat, sa realizati scopul acesta daca considerati ca este posibil” (Ibid., p. 158). Ca raspuns la aceste instructiuni si la ordinul lui Napoleon, Berthier, cu o ostire franceza a intrat in Roma, a proclamat sfarsitul guvernarii politice a papei si l-a luat pe papa prizonier ducandu-l in Franta, unde a murit in exil.
Rasturnarea papalitatii in anul 1798 marcheaza apogeul unei lungi serii de evenimente legate de declinul ei progresiv precum si sfarsitul perioadei profetice de 1260 de ani. Pentru o mai completa descriere a ridicarii si declinului papalitatii, vezi Nota Aditionala de la finele acestui capitol.