17:30 Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta, si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca;
Nu tine seama. [Inchide ochii la, KJV; Trecand cu vederea, Nitz.] Gr. hupereidon, ,,a trece cu vederea”. Expresia engleza asa cum este folosita acum, sugereaza nu numai toleranta, ci si o inchidere a ochilor la rau, dar si trecerea lui cu vederea. Pavel scotea oarecare mangaiere din gandul ca ignoranta reducea vina lumii pagane si, in felul acesta, pedeapsa cuvenita ei. In veacurile trecute ale lumii, fusese o ,,trecere cu vederea” (paresis) a pacatelor oamenilor, prin aceea ca nu cazuse asupra pacatosilor o rasplata deplina. Lucrul acesta era datorat rabdarii lui Dumnezeu (vezi Romani 3,25). In marea Lui indurare, Domnul acordase iertare oamenilor, cu conditia pocaintei, datorita jertfei ispasitoare a lui Hristos.
Vremurile de nestiinta. Propozitia spune literalmente, ,,timpurile de nestiinta deci”. Cuvantul folosit aici pentru ,,nestiinta” (agnoia) si cuvintele pentru ,,necunoscut” si ,,fara sa cunoasteti” din v. 23 provin din aceeasi radacina si ilustreaza textura densa a cuvantarii lui Pavel. El caracterizeaza si, in parte, scuza intreaga perioada precrestina ca fiind intemeiata pe lipsa de cunostinta, indeosebi de cele divine.
Porunceste. Sau ,,proclama”, ,,anunta”, ,,declara”.
Acum. [Dar acum, KJV.] Nu exista cuvant pentru ,,dar” in original. Totusi, expresia greaca scoate in evidenta contrastul dintre vremile trecute de nestiinta si timpul prezent de iluminare, introdus de predica de felul celei a lui Pavel.
Tuturor oamenilor de pretutindeni. O expresie cuprinzatoare care include fiecare fiinta omeneasca si se armonizeaza cu natura universala a insarcinarii evanghelice (cf. Matei 24,14; Marcu 16,15).
Sa se pocaiasca. Dumnezeu a scos in evidenta pacatosenia omului, dar indurarea Lui bogata a facut cu putinta iertarea lui, cu conditia pocaintei.
La punctul acesta din cuvantarea lui Pavel, reactia atat a stoicilor, cat si a epicurienilor care urmarisera gandul lui Pavel urma sa sufere o schimbare. Epicurianul putea sa regrete greselile pe care le facuse in alergarea lui dupa placere. Dar o schimbare, asa cum o cerea pocainta – o schimbare a mintii si o scarba fata de trecutul personal, o hotarare de a trai la un nivel superior in viitor – era cu totul straina de gandurile sale. Stoicii, pe de alta parte, acceptau consecintele actiunilor lor cu senina apatie. Ei multumeau ca nu erau ca alti oameni, ca fusesera in stare ca, prin propriile lor eforturi, sa ajunga la perfectiune etica. Dar ideea pocaintei inca nu rasarise asupra gandurilor lor (cf. Marcus Aurelius Meditatii i. 1-16).