22:2 El a zis: Domnul este stanca mea, cetatuia mea, Izbavitorul meu.
El a zis. Aceste cuvinte apar ca ultimele cuvinte ale titlului din Psalmul 18. In acel psalm, totusi, cuvintele de inceput sunt: ,,Te iubesc din inima, Doamne, taria mea!” Propozitia aceasta nu apare aici. Exprimarea lui David despre adanca si afectuoasa lui iubire pentru Dumnezeu formeaza o potrivita introducere la psalm, ca un tot.
Domnul este stanca mea. Expresia aceasta este tipica la David. Atunci cand fugea de Saul, David gasea stancile muntilor ca un refugiu si tarie. Dumnezeu era pentru el ca taria stancilor, asigurandu-i ocrotire si scapare de vrajmasii lui. Stilul psalmului este deosebit de caracteristic lui David, plin de noblete, tarie si vigoare. De la inceput pana la sfarsit, psalmul este patruns de intregul spirit al lui David. El a locuit atat de aproape de muntii cei vesnici, stancile fusesera locuinta lui timp atat de indelungat, incat ele ajunsesera sa faca parte integranta din viata si existenta lui. A ajuns cea de-a doua natura pentru el sa cuprinda aceste figuri din lumea naturala in cantarile care se revarsau din inima lui.