7:1 Deci, fiindca avem astfel de fagaduinte, preaiubitilor, sa ne curatim de orice intinaciune a carnii si a duhului, si sa ne ducem sfintirea pana la capat, in frica de Dumnezeu.
Astfel de fagaduinte. [,,aceste fagaduinte”, KJV]. Adica fagaduintele din cap. 6,17.18 (cf. 2 Petru 1,4). 2 Corinteni 7,1 incheie firul de ganduri inceput in cap. 6,14. Datorita acestor fagaduinte, corintenii trebuiau sa urmareasca desavarsirea caracterului. Aceste privilegii minunate sunt pierdute cand lipsa sfinteniei si a curatiei este ingaduita sa patrunda in viata, deoarece astfel de lucruri ii descalifica pe oameni ca fiii ai lui Dumnezeu. Pentru a intra intr-o astfel de legatura intima cu Dumnezeu, credinciosii trebuie sa experimenteze atat puterea lui Dumnezeu de curatire continua de pacat, cat si dezvoltarea continua a caracterului crestin. Partasia cu lumea este numai a celor care sunt straini de Dumnezeu.
Preaiubitilor. Oamenii trebuie sa reflecte caracterul iubitor al lui Dumnezeu in legaturile lor cu altii copii ai casei credintei. Adevarata religie stimuleaza totdeauna duiosia inimii. Sa ne curatim. Oamenii nu sunt in stare sa se curete pe ei insisi, deoarece nu exista in om o putere care sa respinga pacatul (Romani 7,22-24). Credinciosul poate fi facut sfant numai daca-I ingaduie lui Dumnezeu sa lucreze in el si prin el (Filipeni 2,12.13; cf. 1 Petru 1,22). Crestinul trebuie sa faca uz de mijloacele fagaduite de Dumnezeu pentru curatire. Dumnezeu trezeste vointa, ca oamenii sa o poata folosi. Armura lui Hristos este la indemana tuturor crestinilor, dar lor le revine raspunderea sa
o imbrace (Efeseni 6,10.11). Puterea si harul lui Dumnezeu nu actioneaza in omul care nu-si pune la lucru mintea si vointa. Dumnezeu este cu cel care lupta ,,lupta cea buna a credintei” si-i va da biruinta (1 Timotei 6,12; vezi la Romani 8,37).
Intinaciune. [,,murdarie”, KJV]. Sau ,,poluare”, ,,contaminare”, ,,intinare”. Atunci cand se aplica la trup, aceasta expresie se refera la tot felul de pacate pentru a caror comitere se recurge la diferite cai ale trupului. Atunci cand se refera la duh, aceasta expresie se refera la pacatele facute cu mintea, ca de pilda gandirea de rau, mandria si ambitia. Vezi la Marcu 7,15.23; 2 Corinteni 10,4.5.
Sa ne ducem... pana la capat. [,,desavarsind”, KJV]. Gr. epiteleo, ,,a desavarsi”, ,,a duce la tinta”. Pavel vorbeste aici despre cresterea prezenta, care isi va atinge tinta candva.
Sfintirea. Vezi la Matei 5,48; 2 Petru 3,18. Sfintirea este lucrarea care dureaza o viata intreaga, ceva ce nu este implinit printr-un singur act sau la un moment dat al vietii. Sunt indicate doua stadii ale vietii crestine. Primul este indreptatirea, sau curatirea, si imbracarea omului nou ,,facut dupa... sfintenie” [,,creat... in sfintenie”] (Efeseni 4,24). Al doilea este sfintirea sau dezvoltarea in continuare a omului nou, pana la masura desavarsirii. Primul il poate realiza numai Dumnezeu, cu consimtamantul omului, prin pocainta si acceptare. In al doilea stadiu, Dumnezeu si omul conlucreaza pe tot parcursul vietii credinciosului (Filipeni 3,12-16).
Indreptatirea este poarta de intrare in faza sfinteniei. Ea cuprinde iertarea pacatelor, impacarea si renasterea. Un om trebuie sa se afle pe calea cea dreapta inainte de a putea merge drept. La indreptatire, conditia primordiala pentru credincios este credinta (Romani 3,20.28). Experienta aceasta are loc chiar in debutul vietii crestine si trebuie sa fie repetata daca intervine caderea. In clipa in care un om devine partas de fire dumnezeiasca (2 Petru 1,4) si viata spirituala e sadita inauntrul lui (Romani 6,4), el este obligat sa lucreze in colaborare activa cu Dumnezeu. Crestinul trebuie sa conlucreze cu Dumnezeu, folosindu-se de resursele divine de har si putere: studiul Bibliei si meditatia, rugaciunea personala si publica, inchinarea personala si publica si exercitiul spiritual prin slujirea celorlalti. Trupul se impleteste cu duhul in lucrarea de sfintire (1 Corinteni 1,8; Coloseni 1,28; 1 Tesaloniceni 5,23). Vezi la Romani 3,28; 4,3.8.
Conlucrarea cu Dumnezeu in lucrarea de sfintire cere acceptarea neconditionata a standardului lui Dumnezeu de sfintenie. Standardul de baza este chiar natura si caracterul lui Dumnezeu (Exod 15,11; Isaia 6,3; Matei 5,48; 1 Petru 1,15; Apocalipsa 4,8). Pentru ca omul sa poata intelege ceva din caracterul Lui sfant, Dumnezeu ne-a dat Legea Sa sfanta, care este o transcriere a caracterului Sau (Psalmi 19,7-10; Romani 7,12) si contureaza tipul de caracter pe care El ar vrea ca noi sa-l dezvoltam. Pe masura ce, zi dupa zi, viata este masurata dupa acest standard divin, harul si puterea lui Dumnezeu transforma caracterul omului pentru a se asemana caracterului Lui desavarsit (vezi la Corinteni 3,18). In felul acesta, chipul Creatorului, pierdut atunci cand omul a pacatuit, este refacut (Geneza 1,26.27; 2 Corinteni 3,18). Dezvoltarea unui caracter crestin este o preocupare permanenta pe tot parcursul vietii. Numai cand se incheie timpul de proba, crestinul care a cautat sfintenia constiincios si consecvent ,,se va sfinti si mai departe” vezi Apocalipsa 22,11.12). Multi crestini cu numele nu ajung la inaltimea ceruta in ceea ce priveste sfintenia si adevarata sfintire, din cauza ca trec cu vederea sau pretuiesc foarte putin standardul lui Dumnezeu de sfintenie. Ei sunt multumiti cu o ascultare mediocra sau cu jumatate de inima si aspira numai la forma evlaviei, tagaduindu-i insa puterea (vezi la Matei 7,21-27; 2 Timotei 3,5).
Sfintenia despre care vorbeste Pavel vine numai printr-un contact vital, spiritual cu Dumnezeu. Acest contact are loc prin comuniunea cu El, prin studierea Cuvantului Sau (Ioan 17,17; 1 Petru 1,22) si prin mijlocirea Duhului Sfant (Romani 8,26; 1 Tesaloniceni 2,13).
Frica de Dumnezeu. Vezi la Psalmi 19,9. Adevarata sfintire are loc in viata credinciosului care este mereu constient ca se afla in prezenta lui Dumnezeu. Un respect sfant pentru Dumnezeu este esential pentru desavarsirea [,,ducerea pana la capat a”] sfinteniei. Constienta prezentei divine duce la adevaratul respect. Pe masura ce ochiul credintei priveste la Dumnezeu, in suflet e cultivata o ura intensa impotriva pacatului si o dorinta infocata dupa neprihanire. Sa te temi de Dumnezeu inseamna sa traiesti in fiecare clipa sub privirea parinteasca a unui Dumnezeu sfant. Frica de Domnul este temeiul inchinarii, ascultarii si slujirii sfinte.