3:7 Acum, daca slujba aducatoare de moarte, scrisa si sapata in pietre, era cu atata slava incat fiii lui Israel nu puteau sa-si pironeasca ochii asupra fetei lui Moise, din pricina stralucirii fetei lui, macar ca stralucirea aceasta era trecatoare,
Slujba aducatoare de moarte. [,,slujba mortii”, KJV]. Adica sistemul religios iudaic, care ajunsese atat de pervertit, incat era lipsit de viata si nu putea sa dea viata celor care-l practicau. In versetul 9, Pavel il numeste ,,slujba aducatoare de osanda”. Versetele 7-18 sunt bazate pe experienta lui Moise relatata in Exod 34,29-35. Pavel scoate in evidenta aici superioritatea slujbei ,,duhului”, scopul lui fiind acela de a-i combate cu dovezi pe potrivnicii sai din Corint, iudaizantii (vezi la 2 Corinteni 11,22), a caror slujba era aceea a ,,slovei” si nu a ,,duhului”.
Scrisa si sapata in pietre [,,scrisa si gravata”, KJV; ,,sapata in litere”, G.Gal.). Literal, ,,gravata in scris” cu accent asupra ideii ca scrisul era menit sa ramana si astfel sa aiba valabilitate permanenta. Aceasta este o referire evidenta la cele doua table de piatra pe care erau scrise Cele Zece Porunci (Exod 31,18). Comparati cu vorbele rostite de Hristos in Matei 4,4.7.10: ,,este scris” insemnand ,,sta scris”. Pavel se refera aici la a doua inscriere a Legii pe table de piatra (Exod 34,1-7.28-35).
Fetei lui Moise. Vezi la Exod 34,29-35.
Stralucirii. [,,slavei”, KJV]. Vezi Romani 3,23. In 2 Corinteni 3,7-18 slava care ramane este in contrast cu slava care piere; ceea ce este plin de slava in contrast cu ceea ce are mai putina slava; iar ceea ce e nou, cu ceea ce e vechi. In ambele, ,,slava” se refera la slava prezentei lui Hristos. In cel nou e o deplina descoperire a slavei lui Dumnezeu in persoana si prezenta reala a lui Hristos, care a venit in lumea aceasta ca sa fie vazut de oameni (vezi la Ioan 1,14), slava care ramane pururea (vezi Evrei 7). In slujirea mozaica, Hristos era vazut numai in simbolurile oferite de legea ceremoniala, dar slava era totusi slava reflectata a lui Hristos. Rascumparatorul era ascuns in spatele unei perdele de tipuri, simboluri, ritualuri si ceremonii, dar perdeaua aceasta a fost inlaturata la venirea marelui Antitip (vezi Evrei 10,19.20).
Trecatoare. [,,desfiintata”, KJV]. Unii cititori superficiali au tras concluzia ca Legea lui Dumnezeu ,,urma sa fie desfiintata”. Insa versetul spune clar ca ,,slava trecatoare” reflectata pe fata lui Moise ,,urma sa fie desfiintata”. ,,Slava” aceea disparea in cateva ore sau zile, in cazul cel mai fericit, dar Legea lui Dumnezeu, ,,scrisa si gravata in pietre”, a ramas in vigoare. Slujirea lui Moise si sistemul iudaic e ceea ce trebuia sa treaca, nu Legea lui Dumnezeu (vezi la Matei 5,17.18). Slava nu era asupra tablelor de piatra si nu a disparut de pe ele.
Slava trecatoare de pe fata lui Moise a fost rezultatul partasiei lui cu Dumnezeu pe Sinai. Ea marturisea celor care o vedeau ca Moise fusese in prezenta divina si purta marturia tacuta a insarcinarii sale ca reprezentant al lui Dumnezeu si a obligatiei poporului de a ramane la preceptele ei. Slava aceea era data pentru a atesta sursa divina si astfel obligativitatea Legii.
Dupa cum fata lui Moise reflecta slava lui Dumnezeu, tot asa legea ceremoniala si serviciile sanctuarului pamantesc reflectau prezenta lui Hristos. Dumnezeu intentiona ca oamenii din timpurile Vechiului Testament sa inteleaga si sa experimenteze prezenta salvatoare a lui Hristos in slava reflectata a sistemului tipic. Dar odata cu venirea lui Hristos, oamenii au avut privilegiul de a privi slava Antitipului (vezi la Ioan 1,14) si nu mai aveau nevoie de slava mai mica, reflectata, care insotea tipul. In timpurile Vechiului Testament, pacatosii aflau mantuirea prin credinta in Hristos, Cel care trebuia sa vina, tot atat de sigur cum au aflat in timpurile crestine.
Tocmai pentru motivul acesta Pavel vorbeste despre aceste ritualuri si ceremonii ca ,,slujirea mortii”. Iudeii care nu izbuteau sa-L vada pe Hristos in sistemul jertfelor aveau sa moara in pacatele lor. In sine si de la sine, sistemul acela n-a salvat niciodata pe nimeni de la primirea platii pacatului, si anume moartea. Si intrucat cei mai multi iudei de pe vremea lui Pavel, inclusiv iudaizantii care acum tulburau biserica din Corint, considerau acele jertfe ca esentiale pentru mantuire, Pavel caracteriza corespunzator intregul sistem ca ,,slujire a mortii”. El era lipsit de viata. Atat iudeii, cat si neamurile trebuiau sa gaseasca viata in Hristos, deoarece numai in El este mantuire (Fapte 4,12).
Hristos a fost Mantuitorul lui Israel in toate timpurile Vechiului Testament, tot atat de adevarat cum este Mantuitorul nostru astazi (vezi E. G. White, Material suplimentar la Fapte 15,11).
Esecul natiunii iudaice de a-l vedea pe Hristos si de a crede in El, asa cum era preinchipuit prin sistemul ceremonial, marcheaza intregul curs al istoriei evreilor de la Sinai la Hristos. In felul acesta, expresia ,,slujba mortii” caracterizeaza in mod corespunzator intreaga perioada a istoriei iudaice, desi, natural, au fost multe exceptii vrednice de notat. Orbirea lui Israel, in cele din urma, la facut sa-L lepede pe Isus ca Mesia si sa-L rastigneasca pe Rascumparatorul lor. Pavel declara ca odata cu venirea slavei mai mari, revelate in Hristos, si disparitia in consecinta a slavei reflectate a sistemului tipic, nu mai poate exista vreo scuza pentru ramanerea intr-un asemenea sistem. Venirea lui Hristos si a plinatatii Duhului Sfant oferea din plin o slujba care putea sa dea viata.