2:7 Domnul saraceste si El imbogateste, El smereste si El inalta
Domnul saraceste si El imbogateste. Ana recunoaste ca salvarea ei de mustrare vine de la Dumnezeu, care a inaltat-o mult mai presus de batjocura Peninei. Durerea zilelor de mai inainte s-a schimbat acum in exaltare in Domnul. Rugaciunea de intristare a cedat locul laudei puterii divine. Buzele ei, inchise altadata in rabdare tacuta, sunt acum deschise spre a ridica in slava atotputernicia lui Dumnezeu. Ea socoteste experienta ei ca si un simbol al triumfului atins de Dumnezeu pentru poporul Sau, atat individual, cat si colectiv. Ea capata inspiratie pentru cantare mult dincolo de campul propriei experiente, si sub calauzirea Duhului Sfant priveste inainte spre bucuria celor mantuiti cand stau pe marea de sticla cu ,,o cantare noua” pe buzele lor (Apocalipsa 14,3). O bucurie ca aceea simtita de Ana nu era o placere egoista, ci o largita intelegere a caracterului lui Dumnezeu, asemanatoare aceleia care a facut ca ,,fiii lui Dumnezeu” sa strige de bucurie la crearea lumii (Iov 38,7), sau pe israeliti sa aclame laude lui Dumnezeu pentru scaparea de ostirea egipteana la Marea Rosie sau oastea ingereasca sa exclame la nasterea lui Hristos: ,,slava lui Dumnezeu in locurile inalte, si pace pe pamant intre oamenii placuti Lui” (Luca 2,14). Batjocurile si amaraciunile de acasa au fost chiar ambianta in care o vedenie a salvarii lui Dumnezeu a putut fi astfel cultivata incat sa faca sa apara cerul pe pamant. Ana avea cerul in inima ei pentru ca ea invatase sa iubeasca lumea asa cum o iubeste Hristos (vezi DA, p. 331, 641).