14:24 Ziua aceea a fost obositoare pentru barbatii lui Israel. Saul pusese pe popor sa jure, zicand: Blestemat sa fie omul care va manca paine pana seara, pana ma voi razbuna pe vrajmasii mei! Si nimeni nu mancase.
Saul pusese pe popor sa jure. Este evident ca Saul incerca ,,sa iasa cu fata curata”, pentru ca nu mai considerase victoria ca fiind a Domnului (vezi cap. 11,13), ci numai ca el putea sa fie razbunat pe vrajmasii lui. Acesta este al doilea caz in cuprinsul unei zile, cand el n-a cautat sfatul Domnului; acum a impus poporului propria sa vointa, asa cum facuse anterior cu preotul (cap. 14,19). Poate ca simturile lui mai sufereau inca din cauza mustrarii lui Samuel la Ghilgal. Prezenta preotului Ahia (v. 3) ca sfetnic al lui, arata ca profetul se intorsese la Rama, in loc sa ramana la Ghibea (cap. 13,15).
Ionatan era tot atat de atent sa ia seama la Cuvantului Domnului pe cat era de nepasator tatal sau, probabil nu in mica masura, ca rezultat al influentei lui Samuel (vezi PP 623). Este posibil sa fi existat in trecut un cuvant de incurajare de la Samuel, care acum l-a inspirat pe Ionatan sa faca planul indraznetei lui fapte de vitejie. Intocmai cum Saul fusese avertizat despre experienta de la Ghilgal cu luni inainte ca evenimentul sa aiba loc (cap. 10,8; 13,8), o solie asemanatoare din partea lui Samuel s-ar fi putut sa pregateasca pe fiul lui Saul pentru partea lui, in evenimentele acestei zile memorabile. Oricum ar fi, Ionatan a fost smerit, cum fusese la inceput tatal sau, asteptand calauzire divina, urmand-o si gata sa incredinteze rezultatele in mana Domnului (cap. 14,10.12). Cererea necugetata si arbitrara a lui Saul pentru o zi de post contrasteaza puternic cu supunerea credincioasa a poporului fata de instructiunile lui, netinand cont de dorintele si nevoile lor personale.
Se pare ca umilinta lui Saul a disparut pentru totdeauna si, in locul ei, au aparut un zel fals, o mandrie ascunsa si un abuz de autoritate care aveau sa evolueze in decursul anilor, pana cand si-a luat viata. Ca si Iuda, Saul a mers bine un timp. Daca el ar fi murit inainte de a chema pe Israel la Ghilgal, ar fi fost privit ca vrednic pentru locul cel mai de cinste pe lista de onoare al regilor. Acum el tradase increderea sacra, totusi i s-a ingaduit sa traiasca mai departe pentru ca toti sa poata vedea roadele egoismului si perversitatii.