53:1 Şi ale cărui frunze nu se veştejesc:
53:2 Tot ce începe duce la bun sfârşit."
53:3 (Ps. 1,1-3)
53:4 Cartea naturii şi Cuvântul scris îşi aruncă lumină una asupra alteia. Amândouă ne ajută să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, prin aceea că ne învaţă despre caracterul Său, cum şi despre legile prin care lucrează El.
53:5 EDUCAŢIA ÎN VIAŢA VIITOARE
53:6 Educaţia începută aici nu se va încheia în viaţa aceasta; ea va continua în veşnicie - progresând continuu, niciodată terminându-se. Zi de zi, lucrările minunate ale lui Dumnezeu, dovezile uimitoarei Lui puteri în crearea şi susţinerea universului se vor dezvălui minţii într-o nouă frumuseţe. În lumina care străluceşte de la tronul lui Dumnezeu, tainele vor dispărea şi sufletul se va umple de uimire, văzând simplitatea lucrurilor care niciodată mai înainte nu fuseseră înţelese.
53:7 Acum vedem în chip întunecos, ca într-o oglindă; dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunoaştem în parte; dar atunci vom cunoaşte aşa cum am fost cunoscuţi şi noi.
53:8 Marea noastră nevoie
53:9 Marea noastră nevoie este să-L cunoaştem pe Dumnezeu, Cel care lucrează transformarea caracterului. Dacă împlinim planul Său, atunci în viaţa noastră trebuie să se vadă o descoperire a lui Dumnezeu, care să corespundă învăţăturii Cuvântului Său. Experienţa lui Enoh şi a lui Ioan Botezătorul înfăţişează experienţa care ar trebui să fie a noastră. Trebuie să studiem mai mult viaţa acestor oameni - a aceluia care a fost mutat la cer fără să vadă moartea şi a aceluia care, înainte de prima venire a lui Hristos, a fost chemat pentru a pregăti calea Domnului, pentru a face drepte cărările Lui.
53:10 EXPERIENŢA LUI ENOH
53:11 Despre Enoh este scris că a trăit şaizeci şi cinci de ani şi a născut un fiu; după aceea, el a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani. În timpul primilor lui ani, Enoh Îl iubise pe Dumnezeu, se temuse de El şi păzise poruncile Lui. Însă, după naşterea primului său fiu, el a atins o experienţă mai înaltă, a ajuns într-o mai strânsă legătură cu Dumnezeu. Când a văzut iubirea copilului faţă de tatăl său, încrederea lui copilărească în ocrotirea sa, când a simţit preţioasa şi atrăgătoarea duioşie a inimii lui pentru primul său fiu, el a primit o preţioasă învăţătură cu privire la minunata iubire a lui Dumnezeu faţă de om, dăruindu-L pe Fiul Său, şi la încrederea pe care copiii lui Dumnezeu o pot avea în cerescul lor Tată. Iubirea infinită şi de nepătruns a lui Dumnezeu prin Hristos a devenit subiectul meditaţiilor lui, zi şi noapte. Cu toată ardoarea sufletului său, el a căutat să dezvăluie această iubire celor în mijlocul cărora trăia.
53:12 Umblarea lui Enoh cu Dumnezeu nu a fost în transă sau în viziune, ci în toate îndatoririle vieţii sale zilnice. El nu a ajuns un pustnic, izolându-se cu totul de lume;
53:13 căci el avea de săvârşit o lucrare în lume. În familie şi în legăturile cu oamenii, ca soţ şi tată, ca prieten, ca cetăţean, el era neclintitul, neabătutul slujitor al lui Dumnezeu.
53:14 O dată cu scurgerea secolelor, credinţa sa a devenit mai puternică, iubirea sa a devenit mai arzătoare. Pentru el, rugăciunea era ca şi respiraţia sufletului. El trăia în atmosfera cerului.
53:15 Când i-au fost dezvăluite scenele viitorului, Enoh a devenit un predicator al neprihănirii, ducând solia lui Dumnezeu la toţi cei care erau dispuşi să ia aminte la cuvintele de avertizare. În locul unde Cain căutase să fugă de prezenţa divină, profetul lui Dumnezeu a făcut cunoscut scenele minunate ce au trecut pe dinaintea ochilor lui. "Iată", declara el, "că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut." (Iuda 14.15) Puterea lui Dumnezeu, care lucra prin servul Său, era simţită de cei care ascultau. Unii au luat aminte la avertizare şi s-au lepădat de păcatele lor; însă marea mulţime şi-a bătut joc de avertizarea solemnă. Slujitorii lui Dumnezeu au de dus lumii din zilele din urmă o solie asemănătoare şi ea va fi primită la fel - cu necredinţă şi batjocură.
53:16 Cu trecerea anilor, mai mult şi tot mai mult s-a adâncit şuvoiul nelegiuirii omeneşti, negri şi tot mai negri s-au adunat norii judecăţii divine. Totuşi, Enoh, martorul credinţei, s-a ţinut pe drumul său, avertizând, stăruind şi dând învăţături, străduindu-se să dea înapoi şuvoiul de nelegiuire şi să oprească trăsnetele răzbunării.
53:17 Oamenii din acea generaţie îşi băteau joc de nebunia lui, fiindcă el nu căuta să adune aur şi argint sau să-şi strângă pământuri. Dar inima lui Enoh era după comori veşnice. El a privit spre cetatea cea sfântă. El L-a văzut pe Împărat în slava Sa, în mijlocul Sionului. Cu cât era mai mare nelegiuirea existentă,
53:18 cu atât mai aprins era dorul lui după căminul lui Dumnezeu. Deşi încă pe pământ, totuşi, prin credinţă, el locuia în Împărăţia luminii.
53:19 "Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu." (Mat. 5,8). Timp de trei sute de ani, Enoh căutase curăţia de inimă, spre a putea fi în armonie cu cerul. Timp de trei secole umblase cu Dumnezeu. Zi de zi, dorise după o mai strânsă unire; comuniunea devenise mai apropiată şi tot mai apropiată, până ce Dumnezeu l-a luat la Sine. El stătuse în pragul lumii veşnice, numai la un pas între el şi ţara fericirii; şi iată că porţile se deschid, umblarea cu Dumnezeu, atât de îndelung exersată pe pământ, continuă, şi el trece prin porţile cetăţii sfinte - primul dintre oameni care intră acolo.
53:20 "Prin credinţă, a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu." (Evrei 11,5) Dumnezeu ne cheamă şi pe noi la o asemenea comuniune. Sfinţenia de caracter a celor care vor fi mântuiţi dintre oameni la a doua venire a Domnului trebuie să fie ca aceea a lui Enoh.
53:21 EXPERIENŢA LUI IOAN BOTEZĂTORUL
53:22 Ioan Botezătorul a fost învăţat de Dumnezeu în timpul vieţuirii lui în pustie. El a cercetat descoperirile lui Dumnezeu din natură. Sub îndrumarea Spiritului divin, el a cercetat sulurile profeţilor. Zi şi noapte, Hristos a fost studiul lui, până ce mintea, inima şi sufletul au fost pline de glorioasa viziune.
53:23 El a privit la Împărat, în toată frumuseţea Sa, şi s-a pierdut din vedere pe sine. El a privit măreţia sfinţeniei şi s-a recunoscut ca nedestoinic şi nedemn. El avea să facă cunoscută solia lui Dumnezeu. El urma să stea în puterea şi neprihănirea lui Dumnezeu. El era gata să pornească, în calitate de sol al cerului,
53:24 neînfricat de tot ce e omenesc, deoarece el văzuse Divinitatea. El putea sta neînfricat înaintea monarhilor pământeşti, deoarece se plecase cu tremur înaintea Împăratului împăraţilor.
53:25 Ioan şi-a vestit solia fără argumente meşteşugit aranjate sau teorii meşteşugit ticluite. Impunător şi neclintit, totuşi plin de nădejde, glasul său se auzea din pustie: "Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape." (Mat. 5,2). El a mişcat poporul cu o putere nouă, neobişnuită. Întreaga naţiune a fost zguduită. Mulţimi se îngrămădeau în pustie.
53:26 ţăranii neînvăţaţi şi pescarii de prin locurile învecinate; ostaşii romani din cazărmile lui Irod; căpetenii cu săbiile la cingătoare, gata să înăbuşe orice ar părea răzvrătire; hrăpăreţii strângători de biruri, de la barăcile lor; preoţii cu filacterii din Sinedriu - toţi ascultau ca vrăjiţi şi toţi, chiar şi fariseul şi saducheul, cei reci, insensibili, şi batjocoritorii plecau cu batjocura îngheţată pe buze, tăiaţi în inimă de simţământul păcatelor lor. Din palatul său, Irod a auzit solia. Şi stăpânitorul cel mândru şi învârtoşat de păcat a tremurat la chemarea la pocăinţă.
53:27 În veacul acesta, chiar înainte de a doua venire a lui Hristos pe norii cerului, trebuie să fie făcută o lucrare ca a lui Ioan. Dumnezeu îi caută pe acei bărbaţi care vor să pregătească un popor care să stea în ziua cea mare a Domnului. Solia dinaintea lucrării publice a lui Hristos era: "Pocăiţi-vă, vameşi şi păcătoşi, pocăiţi-vă farisei şi saduchei, pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape." (Mat. 3,2). Ca popor, care credem în apropiata revenire a lui Hristos, noi avem de dus o solie: "Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău." (Amos 4,12). Solia noastră trebuie să fie la fel de directă ca şi a lui Ioan. El îi mustra pe regi pentru nelegiuirea lor.
53:28 Cu toate că viaţa îi era în primejdie, el nu se dădea în lături de la vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi lucrarea pe care o avem de făcut în acest veac trebuie săvârşită cu aceeaşi credincioşie.
53:29 Spre a da o solie ca cea dată de Ioan, noi trebuie să avem o experienţă spirituală ca a lui. Aceeaşi lucrare trebuie să se săvârşească în noi. Noi trebuie să-L primim pe Dumnezeu şi, primindu-L pe El, să ne pierdem din vedere pe noi.
53:30 Din fire, Ioan avea defecte şi slăbiciuni ca şi alţi oameni; însă atingerea iubirii divine îl transformase. Când, după începerea lucrării lui Hristos, ucenicii lui Ioan au venit la el cu plângerea că toţi oamenii se duceau după noul Învăţător, Ioan a dovedit cât de limpede înţelege el legătura Sa cu Mesia şi cât de bucuros Îi spune el bun venit Celui pentru care pregătise calea.
53:31 "Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer", zice el. "Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: 'Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui, şi această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez." (Ioan 3,27-30) Privind în credinţă la Răscumpărătorul, Ioan se ridicase la înălţimea lepădării de sine. El nu căuta să-i atragă pe oameni la sine, ci să le înalţe gândurile mai sus, şi tot mai sus, până ce se vor fixa asupra Mielului lui Dumnezeu. El personal nu fusese decât un glas, un strigăt în pustie. Acum, cu bucurie, el acceptă tăcerea şi întunericul, pentru ca ochii tuturor să poată fi îndreptaţi spre Lumina vieţii.
53:32 Cei care sunt credincioşi chemării lor, ca soli pentru Dumnezeu, nu vor căuta onoarea pentru ei. Iubirea de sine va fi absorbită de iubirea pentru Hristos. Ei vor recunoaşte că
53:33 lucrarea lor constă în a vesti ca şi Ioan Botezătorul: "Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii." (Ioan 1,29). Ei Îl vor înălţa pe Isus şi cu El va fi înălţată şi omenirea. "Aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a Cărui locuinţă este veşnică, şi al Cărui Nume este sfânt. 'Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite'." (Is. 57,15) Sufletul profetului, golit de eu, era plin cu lumina Celui Divin. În cuvintele care erau aproape o copie a cuvintelor lui Hristos, el dădea mărturie despre slava Mântuitorului. "Cel ce vine din cer", spunea el, "este mai pe sus de toţi; cel ce este de pe pământ, este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer, este mai pe sus de toţi Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură." (Ioan 3,31-34) De această slavă a lui Hristos urmează a se împărtăşi toţi urmaşii Săi. Mântuitorul putea spune: "Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis." (Ioan 5,30). Iar Ioan declara: "Tatăl nu-I dă Duhul cu măsură". La fel e şi cu urmaşii lui Hristos. Noi putem primi lumina cerească numai dacă suntem dispuşi să fim goliţi de eu. Putem să înţelegem caracterul lui Dumnezeu, şi să-L primim pe Hristos prin credinţă, numai când consimţim să facem fiecare gând rob ascultării de Hristos. Tuturor celor care fac aceasta, Duhul Sfânt le este dat fără măsură. În Hristos "locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El." (Col. 2,9.10)