4:3 Dumnezeu a făcut din poporul Său administratori ai harului şi adevărului Său. Dar cum priveşte El neglijenţa lor de a distribui semenilor binecuvântările acestea? Să presupunem că o colonie îndepărtată a Angliei este în mare necaz din cauza foametei şi a ameninţării unui război. Mulţimi mor de foame şi un vrăjmaş puternic îşi strânge trupele la frontieră, ameninţând să grăbească lucrarea morţii. Guvernul din patrie îşi deschide hambarele; caritatea publică începe să contribuie; se revarsă ajutoare pe multe căi. O flotă e încărcată cu preţioasele mijloace de trai şi e trimisă la locul suferinţei, însoţită de rugăciunile acelora a căror inimă a fost mişcată să dea ajutoare. Şi, pentru un timp, flota merge direct spre destinaţie. Dar, după ce pământul a pierit din vedere, zelul acelora care au fost însărcinaţi să ducă hrană celor suferinzi de foame scade. Deşi angajaţi într-o lucrare care-i face colaboratori cu îngerii, ei pierd sentimentele cele bune cu care au pornit. Ispita îşi face loc, prin sfetnicii răi.