63:1 Mărturisirea primită
63:2 ‘‘Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28,13).
63:3 Condiţiile pentru a obţine mila lui Dumnezeu sunt simple, drepte şi rezonabile. Domnul nu ne cere să facem lucruri grele pentru a primi iertarea păcatelor. Nu trebuie să facem pelerinaje lungi şi obositoare sau să executăm penitenţe dureroase, pentru a ne încredinţa viaţa Dumnezeului cerurilor sau a ne ispăşi nelegiuirea; dar cel care îşi mărturiseşte şi îşi părăseşte păcatele va avea parte de milă. Aceasta este o făgăduinţă preţioasă, dată omului căzut pentru a-l încuraja să se încreadă în Dumnezeul iubirii şi să caute viaţa veşnică în Împărăţia Sa.
63:4 Citim că Daniel, profetul lui Dumnezeu, a fost un om ‘‘preaiubit al cerului”. El a avut o poziţie înaltă la
63:5 curtea Babilonului şi L-a slujit şi onorat pe Dumnezeu atât în timp de prosperitate, cât şi în încercări. Cu toate acestea, el s-a umilit şi a mărturisit păcatele sale şi ale poporului său. Cu o profundă durere în inima sa, el a recunoscut: ‘‘Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale, n-am ascultat de robii Tăi prooroci, care au vestit în Numele Tău împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării. Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă tuturor ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine” (Dan. 9,5-7).
63:6 Daniel n-a căutat să se scuze,pe el sau pe popor, înaintea lui Dumnezeu; ci, în umilinţă şi cu o pocăinţă din suflet, el a mărturisit pe deplin nelegiuirile lor, apărând modul în care Dumnezeu S-a purtat cu o naţiune care a întors spatele cerinţelor Lui şi n-a dorit să se folosească de chemările Lui stăruitoare.
63:7 Este o mare nevoie de o astfel de pocăinţă sinceră şi mărturisire din inimă. Aceia care nu-şi umilesc sufletele înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-şi vina, n-au împlinit încă prima condiţie a acceptării, a primirii. Dacă n-am experimentat, n-am trăit acea pocăinţă de care nu trebuie să ne pară rău şi nu ne-am mărturisit păcatele cu o reală umilinţă a sufletului şi cu zdrobire a inimii, dezgustaţi de nelegiuirile noastre, atunci n-am căutat niciodată cu adevărat iertarea păcatelor; şi dacă n-am căutat niciodată, n-am găsit niciodată pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care poate n-am primit iertarea păcatelor din trecut este acela că noi nu suntem dispuşi să ne umilim inimile mândre şi să ne supunem condiţiilor Cuvântului adevărului. Există instrucţiuni explicite cu privire la această problemă. Mărturisirea păcatului, în public sau în particular, ar trebui să fie din inimă
63:8 şi exprimată liber. Nu trebuie să fie impusă păcătosului. Ea nu trebuie făcută într-un mod superficial şi nepăsător sau forţată din partea acelora care n-au sentimentul real al caracterului respingător al păcatului. Mărturisirea care este amestecată cu lacrimi şi părere de rău, care este revărsarea lăuntrică a sufletului, îşi găseşte drumul spre Dumnezeul milei infinite. Psalmistul spune: ‘‘Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit”.
63:9 Sunt prea multe mărturisiri ca acelea ale lui faraon, când acesta suferea din cauza judecăţilor lui Dumnezeu. El îşi recunoştea păcatul, dar numai pentru a scăpa de pedeapsă, ca aceasta să nu mai continue, dar, de îndată ce plăgile se opreau, el se reîntorcea la atitudinea lui sfidătoare împotriva cerului. Mărturisirea lui Balaam a avut un caracter asemănător. Îngrozit de îngerul care stătea în calea sa cu sabia scoasă, el şi-a recunoscut vina; dacă nu, şi-ar fi pierdut viaţa. N-a existat o adevărată pocăinţă pentru păcat, nici părere de rău, nici o schimbare a planului său, nici o scârbă faţă de ceea ce este rău şi nici o virtute în mărturisirea sa. Iuda Iscarioteanul, după ce L-a vândut pe Domnul său, s-a întors la preoţi, exclamând: ‘‘Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat”. Dar mărturisirea sa nu a fost de un asemenea caracter care să o recomande milei lui Dumnezeu. El a fost forţat de vinovăţia sufletului său printr-un simţământ teribil de condamnare şi o teribilă aşteptare a judecăţii. Consecinţele care aveau să urmeze în cazul său au determinat recunoaşterea marelui său păcat. El n-a simţit o durere profundă în suflet pentru că L-a dat pe Fiul lui Dumnezeu să fie batjocorit, biciuit şi crucificat, că el L-a trădat pe Cel sfânt al lui Israel în mâinile oamenilor răi şi fără scrupule. Mărturisirea sa a fost determinată numai de o inimă egoistă şi întunecată.
63:10 După ce au mâncat din fructele pomului oprit, Adam şi Eva au fost plini de un simţământ de ruşine şi teroare. La început, singurul lor gând a fost acela de a vedea cum să-şi scuze păcatul înaintea lui Dumnezeu şi să scape astfel de îngrozitoarea sentinţă de condamnare la moarte. Când Domnul
63:11 i-a întrebat cu privire la păcatul lor, Adam a răspuns, dând vina în parte pe Dumnezeu şi în parte pe tovarăşa sa: ‘‘Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat” . Femeia a aruncat vina asupra şarpelui, spunând: ‘‘Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom”. De ce ai făcut şarpele? De ce i-ai îngăduit să intre în Eden? Acestea erau întrebările implicate în scuzarea păcatului lor. În felul acesta, Îl acuzau pe Dumnezeu ca fiind responsabil de căderea lor. Spiritul de îndreptăţire de sine îşi avea originea în tatăl minciunilor şi a fost manifestat de toţi fiii şi fiicele lui Adam. Mărturisirile de felul acesta nu sunt inspirate de Spiritul divin şi nu vor fi acceptate înaintea lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă va duce pe om să-şi poarte vinovăţia şi să recunoască fără şiretenie şi ipocrizie. Asemenea sărmanului vameş, fără să-şi ridice ochii spre ceruri, el îşi va bate pieptul şi va striga: ‘‘Doamne, fii milostiv mie, păcătosul”, şi aceia care îşi recunosc vinovăţia vor fi îndreptăţiţi pentru că Domnul Isus va pleda cu sângele Său în favoarea sufletului pocăit.
63:12 Nu este o degradare pentru om să se plece înaintea Creatorului său, să-şi mărturisească păcatele şi să ceară iertare prin meritele Mântuitorului crucificat şi înviat. Este nobil să-ţi recunoşti greşeala înaintea lui Isus, pe care L-ai rănit prin nelegiuire şi răzvrătire. Aceasta te înalţă înaintea oamenilor şi înaintea îngerilor; căci ‘‘oricine se va smeri, va fi înălţat”. Dar acela care se pleacă înaintea omului căzut şi îşi deschide cu frică gândurile şi închipuirile inimii sale se dezonorează singur prin înjosirea bărbăţiei sale şi degradarea oricărui instinct nobil al sufletului său. În mărturisirea păcatelor vieţii unui om corupt, băutor de vin şi imoral, standardul caracterului său este înjosit şi el este, în consecinţă, mărginit. Dumnezeu este degradat în gândirea sa, făcându-L asemenea omului păcătos, căci preotul stă ca un reprezentant al lui Dumnezeu. Această degradantă mărturisire a unui om, făcută unui alt om căzut,
63:13 contribuie foarte mult la dezvoltarea răului care perverteşte lumea şi o face gata pentru distrugerea finală.
63:14 Apostolul spune: ‘‘Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi”. Acest text al Scripturii a fost interpretat ca susţinând practica mergerii la preot pentru absolvirea de păcat; dar nu are o asemenea aplicaţie. Mărturisiţi-vă păcatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, şi greşelile unii altora. Dacă ai ofensat pe aproapele sau pe fratele tău, trebuie să recunoşti că ai făcut acest rău, iar el are datoria să te ierte. Apoi trebuie să cauţi iertare de la Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui Dumnezeu; rănindu-l pe el, de fapt ai păcătuit împotriva Creatorului şi Răscumpărătorului. Cazul nu este deloc adus înaintea preotului, ci înaintea singurului Mijlocitor, Marele nostru Preot, care ‘‘în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” şi care ‘‘are milă de slăbiciunile noastre”. De aceea este în stare să ne curăţească de orice întinăciune.
63:15 Când a păcătuit împotriva lui Urie şi a soţiei sale, David I-a cerut iertare lui Dumnezeu. El a declarat: ‘‘Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău împotriva Ta”. Orice rău făcut altora se întoarce de la cei vătămaţi la Dumnezeu. De aceea David nu căuta iertarea de la un preot, ci de la Creatorul omului. El s-a rugat: ‘‘Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!”
63:16 Adevărata mărturisire are totdeauna un anume caracter şi recunoaşte păcatele pe nume. Ele pot fi de aşa natură, încât să fie aduse numai înaintea lui Dumnezeu, dar pot fi şi rele făcute care trebuie mărturisite înaintea persoanelor care au fost vătămate sau pot avea un caracter general şi atunci trebuie cunoscute de întreaga adunare sau comunitate a credincioşilor. Dar orice mărturisire trebuie să fie specificată şi la subiect, recunoscând pe nume păcatele de care eşti vinovat.
63:17 Când a fost oprimat de amoniţi, poporul Israel I-a cerut lui Dumnezeu ceea ce constituie o ilustrare a caracterului categoric al adevăratei mărturisiri. ‘‘Copiii lui Israel au strigat către Domnul şi au zis: 'Am păcătuit împotriva Ta, căci am părăsit pe Dumnezeul nostru şi am slujit Baalilor'. Domnul a zis poporului Israel: 'Nu v-am izbăvit Eu de egipteni, de amoniţi, de fiii lui Anac şi de filisteni?… dar voi M-aţi părăsit şi aţi slujit altor dumnezei. De aceea nu vă voi mai izbăvi. Duceţi-vă şi chemaţi pe dumnezeii pe care i-aţi ales; ei să vă izbăvească în vremea strâmtorării voastre'. Copiii lui Israel au spus Domnului: 'Am păcătuit, fă-ne ce-Ţi va plăcea. Numai izbăveşte-ne astăzi'‘‘. Apoi ei au început să acţioneze în armonie cu mărturisirea şi rugăciunea lor: ‘‘Şi au scos dumnezeii străini din mijlocul lor, şi au slujit Domnului”. Şi inima cea mare şi plină de iubire a Domnului ‘‘S-a îndurat de suferinţele lui Israel”.
63:18 Mărturisirea nu va fi primită de Dumnezeu fără o sinceră pocăinţă şi o reformă. Trebuie să existe o schimbare hotărâtă în viaţă; tot ceea ce constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu trebuie să fie îndepărtat. Acesta va fi rezultatul unei adevărate păreri de rău faţă de păcat. Pavel spune, vorbind de lucrarea de pocăinţă: ‘‘Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta”.
63:19 În zilele lui Samuel, israeliţii s-au îndepărtat de Dumnezeu. Ei sufereau consecinţele păcatului, pentru că ei au păcătuit în ce priveşte credinţa lor în Dumnezeu, au pierdut puterea de discernământ şi înţelepciunea de a conduce naţiunea şi au pierdut încrederea în capacitatea Lui de a apăra şi de a reabilita cauza Sa. Ei au întors spatele Marelui Conducător al Universului şi au dorit să fie conduşi aşa cum
63:20 erau şi celelalte naţiuni din jurul lor. Mai înainte de a găsi pacea, ei au făcut următoarea mărturisire: ‘‘La toate păcatele noastre am mai adăugat şi pe acela de a cere un împărat pentru noi” . Chiar acel păcat de care ei erau acuzaţi trebuia să fie mărturisit. Nerecunoştinţa lor le apăsa sufletul şi i-a despărţit de Dumnezeu.
63:21 Când păcatul a slăbit sensibilitatea morală,cel ce făptuieşte răul nu vede defectele din caracterul său şi nici nu-şi dă seama de enormitatea răului pe care l-a înfăptuit; şi dacă nu se supune puterii convingătoare a Duhului Sfânt, el rămâne într-o orbire parţială faţă de păcatul său. Mărturisirile sale nu sunt sincere şi nu sunt serioase. Pentru fiecare recunoaştere a vinovăţiei sale, el adaugă în apărarea sa o scuză pentru atitudinea sa, declarând că, dacă nu erau anumite împrejurări, el n-ar fi făcut lucrul acesta sau acela, pentru care este mustrat. Dar exemplele din Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la o reală pocăinţă şi umilinţă descoperă spiritul mărturisirii în care nu există scuză pentru păcat sau încercare de îndreptăţire de sine.
63:22 Pavel nu caută să se acopere; el înfăţişează păcatul în cele mai întunecate culori, fără a încerca să-şi uşureze vinovăţia. El spune: ‘‘Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine”. El n-a ezitat să declare că ‘‘Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”.
63:23 Inima umilă şi frântă, supusă printr-o pocăinţă reală, va aprecia ceva din iubirea lui Dumnezeu şi din preţul Golgotei; şi aşa cum un fiu se destăinuie tatălui său iubitor, tot astfel un adevărat păcătos pocăit aduce toate păcatele sale înaintea lui Dumnezeu. Şi este scris: ‘‘Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”.