63:9 Sunt prea multe mărturisiri ca acelea ale lui faraon, când acesta suferea din cauza judecăţilor lui Dumnezeu. El îşi recunoştea păcatul, dar numai pentru a scăpa de pedeapsă, ca aceasta să nu mai continue, dar, de îndată ce plăgile se opreau, el se reîntorcea la atitudinea lui sfidătoare împotriva cerului. Mărturisirea lui Balaam a avut un caracter asemănător. Îngrozit de îngerul care stătea în calea sa cu sabia scoasă, el şi-a recunoscut vina; dacă nu, şi-ar fi pierdut viaţa. N-a existat o adevărată pocăinţă pentru păcat, nici părere de rău, nici o schimbare a planului său, nici o scârbă faţă de ceea ce este rău şi nici o virtute în mărturisirea sa. Iuda Iscarioteanul, după ce L-a vândut pe Domnul său, s-a întors la preoţi, exclamând: ‘‘Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat”. Dar mărturisirea sa nu a fost de un asemenea caracter care să o recomande milei lui Dumnezeu. El a fost forţat de vinovăţia sufletului său printr-un simţământ teribil de condamnare şi o teribilă aşteptare a judecăţii. Consecinţele care aveau să urmeze în cazul său au determinat recunoaşterea marelui său păcat. El n-a simţit o durere profundă în suflet pentru că L-a dat pe Fiul lui Dumnezeu să fie batjocorit, biciuit şi crucificat, că el L-a trădat pe Cel sfânt al lui Israel în mâinile oamenilor răi şi fără scrupule. Mărturisirea sa a fost determinată numai de o inimă egoistă şi întunecată.