20:1 Pastorii ar trebui să vadă dacă inimile lor sunt sfinţite
20:2 prin adevăr şi apoi să lucreze pentru a asigura aceste rezultate pentru convertiţii lor. Atât pastorii, cât şi membrii au nevoie de o religie adevărată. Aceia care îndepărtează nelegiuirea din inima lor şi îşi întind mâinile într-o rugăciune fierbinte către Dumnezeu vor avea acel ajutor pe care numai Dumnezeu li-l poate da. Pentru mântuirea oamenilor s-a plătit un preţ de răscumpărare, pentru ca ei să aibă ocazia să scape din robia păcatului şi să obţină iertarea, curăţia şi cerul.
20:3 Dumnezeu aude strigătul celui umil şi cu inima plină de căinţă. Aceia care vin în mod frecvent înaintea tronului de har al lui Dumnezeu, înălţând rugăciuni sincere şi arzătoare pentru înţelepciune şi putere divină, nu vor neglija să devină slujitori activi şi folositori ai Domnului Hristos. Poate că nu au talente mari, dar, cu o inimă umilită şi cu o încredere neclintită în Domnul Isus, ei pot face o bună lucrare, aceea de a aduce suflete la Hristos. Ei pot să ajungă la oameni prin Dumnezeu.
20:4 Slujitorii lui Hristos ar trebui să simtă totdeauna că o lucrare sfântă le angajează sufletele; eforturile lor ar trebui să fie pentru zidirea trupului lui Hristos, şi nu pentru a se înălţa pe ei înşişi înaintea oamenilor. Şi, în timp ce creştinii ar trebui să respecte pe slujitorii cei credincioşi ai Evangheliei, ca fiind ambasadori ai Domnului Hristos, ei ar trebui să evite orice fel de laudă adusă omului.
20:5 ‘‘Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu”. Oamenii, prin faptele lor rele, se înstrăinează de Dumnezeu, dar Domnul Hristos Şi-a dat viaţa ca toţi aceia care vor să fie eliberaţi de păcat şi readuşi în graţia Creatorului. Ceea ce L-a determinat pe Domnul Hristos să facă acest mare sacrificiu a fost anticiparea unui univers răscumpărat şi sfânt. Am acceptat noi aceste privilegii ce au fost plătite cu un preţ aşa de mare? Suntem noi urmaşi ai lui Dumnezeu, asemenea unor copilaşi, sau suntem robii prinţului întunericului? Suntem închinători sau adoratori ai lui Dumnezeu sau ai lui Baal? Ne închinăm viului Dumnezeu sau idolilor?
20:6 Poate că nu există nici un altar vizibil în exterior, poate că nu există nici un chip pe care ochiul să se oprească şi, cu toate acestea, noi putem practica idolatria.
20:7 Este tot aşa de uşor să-ţi faci un idol dintr-o idee sau un obiect care îţi place, cum poţi modela idoli din lemn sau piatră. Mii de oameni au o concepţie greşită despre Dumnezeu şi atributele Sale. Într-adevăr, ei slujesc unui dumnezeu fals, tot aşa cum făceau şi slujitorii lui Baal. Ne închinăm noi adevăratului Dumnezeu, aşa cum este El descoperit în Cuvântul Său, în Domnul Hristos, în natură sau adorăm vreun idol filozofic, aşezat în locul Lui? Dumnezeu este Dumnezeul adevărului. Dreptatea şi mila sunt atributele tronului Său. El este un Dumnezeu al dragostei, al milei şi al unei împreune simţiri pline de bunătate. În felul acesta, El este reprezentat în Fiul Său, Mântuitorul nostru. El este un Dumnezeu al răbdării şi al îndelungii răbdări. Dacă astfel este Fiinţa pe care o adorăm şi al cărei caracter căutăm să ni-l însuşim, atunci ne închinăm adevăratului Dumnezeu şi Îl adorăm.
20:8 Dacă urmăm Domnului Hristos, meritele Sale ce ne sunt acordate ajung înaintea Tatălui ca o mireasmă plăcută. Iar farmecul caracterului Mântuitorului nostru, implantat în inimile noastre, va răspândi în jurul nostru un miros plăcut. Spiritul iubirii, al blândeţii, al îngăduinţei predominând în viaţa noastră va avea puterea să înmoaie şi să supună inimile împietrite şi să câştige pentru Hristos pe cei mai înverşunaţi împotrivitori ai adevărului.
20:9 ‘‘Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora… Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume.”
20:10 Glorie deşartă, ambiţie egoistă sunt stâncile pe care multe suflete au naufragiat şi multe comunităţi au ajuns lipsite de putere. Aceia care cunosc cel mai puţin viaţa de consacrare, care sunt cel mai puţin legaţi de Dumnezeu, sunt aceia care caută cel mai mult locurile cele mai înalte. Dacă mulţi dintre tinerii noştri pastori nu vor simţi puterea lui Dumnezeu ce converteşte, munca, activitatea lor va fi mai degrabă o piedică decât un ajutor pentru biserică. Ei poate că au învăţat doctrina lui Hristos, dar nu-L au pe
20:11 Hristos. Sufletul care priveşte continuu la Isus va vedea iubirea Sa plină de lepădare de sine şi adâncă umilinţă şi va imita exemplul Său. Mândria, ambiţia, înşelăciunea, ura, egoismul trebuie să fie îndepărtate din inima noastră. Multe din aceste trăsături rele de caracter sunt în mod parţial supuse, dar nu sunt în mod radical smulse din rădăcină din inimă. În împrejurări favorabile, ele răsar din nou şi rodesc răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. În aceasta există o mare primejdie. A cruţa, a fi îngăduitor cu vreun păcat înseamnă să cultivi un vrăjmaş ce nu aşteaptă decât un moment de neatenţie pentru a ne duce la ruină.
20:12 ‘‘Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii.” Fraţii şi surorile mele, cum folosiţi darul vorbirii? Aţi învăţat să vă controlaţi în aşa mod limba ca ea să asculte totdeauna de poruncile unei conştiinţe iluminate şi ale unor sentimente sfinte? Este vorbirea voastră liberă de uşurătate, de mândrie, de răutate, înşelăciune şi necurăţie? Sunteţi fără viclenie înaintea lui Dumnezeu? Cuvintele exercită o putere grăitoare. Prin noi înşine, nu putem să controlăm un mădular nesupus. Singura noastră nădejde este harul divin.
20:13 Aceia care studiază cu mult zel cum să-şi asigure întâietatea ar trebui mai degrabă să studieze cum să câştige acea înţelepciune care este ‘‘întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune fără părtinire, nefăţarnică”. Mi-a fost arătat că mulţi pastori au nevoie să aibă aceste cuvinte, imprimate pe tablele sufletelor lor. Cel care Îl are pe Hristos înăuntrul său, nădejdea slavei, va ‘‘arăta, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii”.
20:14 Petru îi îndeamnă pe credincioşi: ‘‘Încolo, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi. Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi; să moşteniţi binecuvântarea, căci cine iubeşte
20:15 viaţa şi vrea să vadă zile bune, să-şi înfrâneze limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare. Să se depărteze de rău şi să facă binele, să caute pacea şi s-o urmărească. Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul”.
20:16 Când drumul cel drept este aşa de clar înfăţişat, de ce atunci cei ce mărturisesc a fi poporul lui Dumnezeu nu umblă pe el? De ce nu studiază, nu se roagă şi nu lucrează cu zel pentru a fi uniţi? De ce nu caută să nutrească simţăminte de împreună simţire unii faţă de ceilalţi, iubind ca fraţii, în loc să răspundă cu rău pentru rău şi ocară pentru ocară? Cine nu iubeşte viaţa şi nu doreşte zile bune? Şi cu toate acestea, cât de puţini îşi reţin limba de la rău şi buzele de la vorbirea vicleană! Puţini sunt dispuşi să urmeze exemplul Mântuitorului de blândeţe şi umilinţă. Mulţi Îi cer lui Dumnezeu să-i umilească, dar nu sunt dispuşi să se supună disciplinei necesare. Atunci când vin încercările sau chiar necazurile, inima se răzvrăteşte şi limba rosteşte cuvinte ce sunt asemenea săgeţilor otrăvite sau furtunii nimicitoare.
20:17 Vorbirea de rău este un îndoit blestem, căzând mai greu asupra celui care vorbeşte decât a celui care aude. Cel care împrăştie sămânţa neînţelegerii şi a certei culege în propriul său suflet roadele ei nimicitoare. Cât de jalnică este starea bârfitorilor, a bănuitorilor de rău! El este străin de adevărata fericire.
20:18 ‘‘Ferice de făcătorii de pace.” Har şi pace odihnesc asupra acelora care refuză să ia parte la lupta de cuvinte. Când vânzătorii sau cei ce promovează scandalul trec din familie în familie, cei care se tem de Dumnezeu vor fi virtuoşi apărători ai căminului. Timpul, care este de atâtea ori folosit aşa de rău în lenevie, frivolităţi şi bârfă răutăcioasă, ar trebui să fie folosit pentru scopuri mai înalte şi mai nobile. Dacă fraţii şi surorile noastre ar deveni misionari pentru Dumnezeu, vizitându-i pe cei bolnavi şi năpăstuiţi şi lucrând cu răbdare şi bunătate pentru cei greşiţi - pe scurt, dacă ar imita Modelul -, biserica ar prospera în toate ramurile ei.
20:19 Păcatul vorbirii de rău începe cu nutrirea gândurilor rele. Şiretenia include necurăţia în toate formele ei. Un gând necurat tolerat, o dorinţă nesfântă nutrită şi astfel sufletul este contaminat, integritatea lui compromisă. ‘‘Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului, şi păcatul o dată făptuit, aduce moartea.” Dacă vrem să nu săvârşim păcat, atunci să-l evităm chiar de la început. Fiecare sentiment şi fiecare dorinţă trebuie s-o punem sub stăpânirea raţiunii şi a conştiinţei. Fiecare gând nesfânt trebuie să fie imediat respins. Mergeţi în cămăruţa voastră, urmaşi ai lui Hristos, rugaţi-vă cu credinţă şi din toată inima. Satana urmăreşte să-ţi prindă picioarele în cursă. Trebuie să fii ajutat de sus dacă vrei să scapi de şiretlicurile lui.
20:20 Prin credinţă şi rugăciune, toţi pot să îndeplinească cerinţele Evangheliei. Nimeni nu poate fi forţat să păcătuiască. În primul rând trebuie să fie câştigat consimţământul său; sufletul trebuie să ia o hotărâre în legătură cu actul păcătos, mai înainte ca pasiunea să domine asupra raţiunii sau nelegiuirea să triumfe asupra conştiinţei. Ispitirea, deşi puternică, nu este niciodată o scuză pentru păcat. ‘‘Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor.” Strigă la Domnul, suflet ispitit. Aruncă-te neajutorat şi nevrednic la picioarele lui Isus şi cere împlinirea făgăduinţelor Sale. Domnul va auzi. El ştie cât de puternice sunt înclinaţiile inimii fireşti şi el vă ajută de fiecare dată în ispită.
20:21 Ai păcătuit? Atunci caută-L pe Dumnezeu fără întârziere pentru milă şi iertare. Când a fost convins de păcatul său, David şi-a revărsat sufletul în pocăinţă şi umilinţă înaintea lui Dumnezeu. El avea simţământul că putea să îndure pierderea coroanei sale, dar nu putea îndura să fie lipsit de favoarea, de graţia lui Dumnezeu. Mila este încă extinsă spre păcătos. Domnul ne cheamă înapoi din rătăcirile noastre: ‘‘Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi vă voi ierta abaterile”. Binecuvântarea lui Dumnezeu poate fi a noastră, dacă vom asculta chemarea vocii Duhului Său. ‘‘Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei ce se tem de El.”