19:1 Iubire frăţească
19:2 ‘‘Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”. Cu cât semănăm mai mult în caracter cu Mântuitorul nostru, cu atât mai mare va fi iubirea noastră faţă de aceia pentru care a murit El. Creştinii care manifestă un spirit de iubire neegoistă unul faţă de celălalt dau o mărturie pentru Hristos, căreia cei necredincioşi nu-i pot rezista şi nici n-o pot tăgădui. Este imposibil să estimezi puterea unui astfel de exemplu. Nimic nu va înfrânge cu atâta succes cursele lui Satana şi ale
19:3 emisarilor lui, nimic nu va zidi Împărăţia Răscumpărătorului, ca iubirea Domnului Hristos manifestată de către membrii bisericii. De pace şi prosperitate te poţi bucura numai dacă blândeţea şi iubirea sunt exercitate în mod activ.
19:4 În prima sa epistolă către Corinteni, apostolul Pavel prezintă importanţa acelei iubiri care trebuie să fie nutrită de către urmaşii Domnului Hristos. ‘‘Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.”
19:5 Nu contează cât de pompoasă îi este mărturisirea de credinţă; acela a cărui inimă nu este plină de iubire faţă de Dumnezeu şi pentru aproapele lui nu este un ucenic al Domnului Hristos. Deşi ar putea să aibă o credinţă mare, având chiar puterea de a face minuni, totuşi, lipsită de iubire, credinţa sa ar fi fără folos. El poate să dea pe faţă o mare dărnicie, să-şi dea toată averea săracilor; dar din alte motive decât dintr-o iubire adevărată, faptul acesta însă nu-l va recomanda să se bucure de favoarea lui Dumnezeu. În felul său, el poate să aibă o moarte de martir, şi cu toate acestea, dacă este lipsit de aurul iubirii, să fie privit de Dumnezeu ca un entuziast înşelat sau un ipocrit ambiţios.
19:6 Apostolul începe să enumere roadele dragostei: ‘‘Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte”. Iubirea divină stăpânind în inimă înlătură mândria şi egoismul. ‘‘Dragostea nu pizmuieşte, nu se umflă de mândrie.” Cea mai curată bucurie izvorăşte dintr-o profundă umilinţă. Cele mai puternice şi cele mai nobile caractere au la bază răbdarea şi iubirea, cum şi supunerea plină de încredere faţă de voia lui Dumnezeu.
19:7 Dragostea ‘‘nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău”. Inima în
19:8 care dragostea este stăpână nu va fi plină de furie sau gânduri de răzbunare pentru nedreptatea pe care mândria şi iubirea de sine le consideră de nesuportat. Dragostea nu este bănuitoare, ea totdeauna interpretează în modul cel mai favorabil motivele şi acţiunile altora. Dragostea nu va face niciodată public, fără să fie nevoie, greşelile altora. Ea nu ascultă cu nerăbdare veştile rele, ci mai degrabă caută să aducă în minte unele calităţi bune ale celui vorbit de rău.
19:9 Dragostea ‘‘nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”. Acela a cărui inimă este plină de dragoste simte durere faţă de greşelile şi slăbiciunile altora; dar atunci când adevărul triumfă, atunci când norul ce întunecă bunul nume al altuia este înlăturat sau când păcatele sunt mărturisite şi greşelile corectate, el se bucură.
19:10 ‘‘Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul”. Dragostea nu numai că suportă scăderile altora, dar se supune cu bucurie oricăror suferinţe sau neajunsuri pe care le implică răbdarea. Această dragoste ‘‘nu va pieri niciodată”. Ea nu-şi pierde niciodată valoarea; ea este atributul cerului. Ca o comoară preţioasă, ea va fi dusă de cel ce o deţine prin porţile cetăţii lui Dumnezeu.
19:11 Roadele Duhului sunt dragostea, bucuria, pacea. Discordia şi luptele sunt lucrarea lui Satana şi rodul păcatului. Dacă noi, ca popor, iubim pacea şi dragostea, atunci trebuie să lăsăm deoparte păcatele; trebuie să ajungem în armonie cu Dumnezeu şi atunci vom fi în armonie şi unul cu altul. Fiecare să se întrebe pe sine: Am eu darul iubirii? Am învăţat să fiu îndelung răbdător şi bun? Talentele, învăţătura şi elocvenţa, fără acest atribut ceresc, vor fi tot atât de lipsite de importanţă ca şi sunetul aramei şi zăngănitul chimvalului. Dar, din nefericire, această comoară preţioasă este aşa de puţin preţuită şi căutată de către mulţi dintre cei care mărturisesc credinţa.
19:12 Apostolul Pavel le scrie colosenilor: ‘‘Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi dacă unul are pricină
19:13 să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători. Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl”.
19:14 Faptul că suntem sub o aşa de mare obligaţie faţă de Domnul Hristos ne face să fim sub cea mai sacră obligaţie faţă de aceia pentru care El a murit ca să-i răscumpere. Noi trebuie să manifestăm faţă de ei aceeaşi simpatie, aceeaşi delicată împreună simţire şi dragoste neegoistă, pe care a dat-o pe faţă Domnul Hristos faţă de noi. Ambiţia egoistă şi dorinţa de supremaţie vor muri atunci când Domnul Hristos va lua în stăpânire sentimentele noastre.
19:15 Mântuitorul nostru i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage: ‘‘Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. O mare binecuvântare este cerută aici în mod condiţionat. Noi înşine suntem cei care facem să fie cunoscute aceste condiţii. Noi cerem ca mila lui Dumnezeu faţă de noi să fie măsurată cu mila pe care noi o manifestăm faţă de alţii. Domnul Hristos declară că aceasta este regula pe care o foloseşte Domnul în relaţiile cu noi: ‘‘Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre”. Minunaţi termeni! Dar cât de puţini sunt ei înţeleşi sau ascultaţi! Unul dintre cele mai obişnuite păcate, însoţit de cele mai vătămătoare rezultate, este îngăduirea unui spirit neiertător. Cât de mulţi vor nutri un spirit de duşmănie sau răzbunare şi apoi se vor pleca înaintea lui Dumnezeu şi vor cere iertare aşa cum iartă ei! În mod sigur, ei n-au un simţământ real al importanţei acestei rugăciuni sau nu îndrăznesc să o rostească cu buzele lor. Noi suntem dependenţi de mila iertătoare a lui Dumnezeu, şi aceasta în fiecare zi şi în fiecare ceas. Cum putem deci să mai nutrim amărăciune şi răutate faţă de cei păcătoşi ca şi noi? Dacă, în legăturile lor zilnice, creştinii ar duce cu ei principiile acestei rugăciuni, ce binecuvântată schimbare ar avea loc în biserică şi în lumea întreagă! Aceasta va fi cea mai
19:16 convingătoare mărturie ce poate fi dată despre realitatea religiei Bibliei.
19:17 Dumnezeu cere mult mai mult de la urmaşii Săi decât îşi pot da seama mulţi. Dacă nu vrem să ne construim speranţele pentru cer pe o temelie falsă, atunci trebuie să acceptăm Biblia aşa cum este ea şi să credem că Domnul împlineşte ceea ce spune. El nu cere ceva de la noi fără să ne dea harul sau puterea de a îndeplini. Nu vom avea nici o scuză pe care s-o prezentăm în ziua lui Dumnezeu, dacă vom da greş în a atinge standardul pus înaintea noastră în Cuvântul Său.
19:18 Suntem mustraţi de către apostol: ‘‘Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altora”. Pavel doreşte să facem deosebirea între ceea ce este curat, iubire neegoistă, atitudine care este inspirată de Spiritul lui Hristos şi pretenţiile lipsite de importanţă, înşelătoare, de care este plină lumea. Această josnică imitaţie a dus multe suflete în rătăcire. Ea a şters deosebirea dintre bine şi rău, fiind de acord cu cel păcătos, în loc să-i arate cu credincioşie greşelile. O astfel de atitudine nu izvorăşte niciodată dintr-o adevărată prietenie. Spiritul ce inspiră la aceasta locuieşte numai în inimile fireşti. În timp ce creştinul va fi totdeauna bun, milos şi iertător, el nu va fi niciodată în armonie cu păcatul. El va urî răul şi se va prinde de ceea ce este bun, sacrificând întovărăşirea sau prietenia cu cei neevlavioşi. Spiritul Domnului Hristos ne va face să urâm păcatul, în timp ce suntem dispuşi să facem orice sacrificiu pentru salvarea păcătosului.
19:19 ‘‘Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul; să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie.” Apostolul îi mustră pe fraţii săi, în Numele şi autoritatea Domnului Isus Hristos,
19:20 pentru că după ce au făcut cunoscut în mod public Evanghelia, ei n-ar trebui să se poarte asemenea Neamurilor, ci, prin comportamentul sau umblarea lor zilnică, să arate că au fost într-adevăr convertiţi.
19:21 ‘‘Cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi o sfinţenie pe care o dă adevărul.” O dată ce s-au stricat, s-au degradat şi s-au robit pasiunilor păcătoase, ei au fost otrăviţi de droguri lumeşti, orbiţi, rătăciţi şi trădaţi de şiretlicurile lui Satana. Acum, că au fost învăţaţi adevărul aşa cum este el în Isus, trebuie să aibă loc o hotărâtă schimbare în viaţa şi caracterul lor.
19:22 Pătrunderea în comunitate a membrilor care n-au fost renăscuţi în inimă şi transformaţi în viaţa lor este o sursă de slăbiciune pentru biserică. Acest lucru este adesea ignorat. Unii pastori şi unele comunităţi sunt aşa de dornice de a avea o creştere a numărului de membri, încât ajung să nu mai dea o mărturie credincioasă împotriva obiceiurilor şi practicilor necreştineşti. Aceia care acceptă adevărul nu sunt învăţaţi că ei nu pot fi în siguranţă având un comportament lumesc, în timp ce cu numele sunt creştini. Până acum, aceştia au fost supuşi ai lui Satana; de aici înainte, ei trebuie să fie supuşi ai Domnului Hristos. Viaţa trebuie să dea mărturie despre schimbarea conducătorului. Opinia publică favorizează o mărturisire a creştinismului. Este necesară puţină lepădare de sine sau sacrificiu de sine pentru a îmbrăca o formă de evlavie şi pentru a avea numele scris în registrul comunităţii. Din această cauză, mulţi se unesc cu biserica, fără ca mai întâi să fie uniţi cu Hristos. Prin aceasta, Satana triumfă. Astfel de convertiţi sunt cei mai eficienţi agenţi ai săi, fiind o cursă pentru alte suflete. Ei sunt lumini false, ducând la pieire pe cei neprevăzători. Este zadarnic să caute oamenii să facă drumul, calea creştinului largă şi plăcută pentru cei lumeşti. Dumnezeu n-a netezit şi nici n-a lărgit calea cea îngustă şi aspră. Dacă vrem să intrăm în viaţă, noi trebuie să mergem pe aceeaşi cale pe care au mers Domnul Isus şi ucenicii Săi, calea umilinţei, a lepădării de sine şi a sacrificiului.