16:5 Darurile de bună voie şi zecimea constituie venitul Evangheliei. Cu referire la mijloacele încredinţate oamenilor, Dumnezeu cere o anumită parte- o zecime; dar El lasă la alegerea lor să spună cât de mare este zecimea şi dacă să dea sau nu mai mult decât atât. Ei trebuie să dea cât au hotărât în inima lor. Dar când inima este mişcată de influenţa Duhului lui Dumnezeu şi este făcută o juruinţă de a da o anumită sumă, cel care a făcut această juruinţă nu mai are dreptul asupra părţii ce a fost consacrată lui Dumnezeu. El şi-a dat cuvântul înaintea oamenilor şi ei sunt martori ai acestei tranzacţii. În acelaşi timp, el şi-a asumat obligaţia sacră de a coopera cu Domnul la zidirea Împărăţiei Sale pe pământ. Făgăduinţe de acest fel făcute oamenilor ar fi considerate ca fiind obligatorii. Nu sunt ele oare mult mai sacre şi mai obligatorii atunci când sunt făcute lui Dumnezeu? Sunt oare făgăduinţele făcute înăuntrul conştiinţei mai puţin obligatorii decât angajamentele scrise dintre oameni?