29:23 Am citit despre un om care călătorea într-o zi de iarnă prin zăpada troienită şi a amorţit de frig, fapt care, aproape pe nesimţite, i-a luat puterea de viaţă. Şi când a fost aproape să moară de frig, în gerul atotputernic, şi aproape să renunţe la lupta pentru viaţă, el a auzit gemetele unui tovarăş de drum care pierea de frig, după cum era gata să piară şi el. Omenia lui a fost trezită să-l salveze. I-a frecat membrele acoperite cu gheaţă ale nefericitului om şi, după un efort considerabil, l-a ridicat în picioare. Deoarece nu putea să stea în picioare, l-a purtat în braţele lui compătimitoare tocmai prin troienele pe care el nu crezuse că le va putea trece singur. Şi după ce l-a dus pe tovarăşul lui de călătorie la un loc sigur, şi-a dat seama că, salvându-l pe semenul său, se salvase pe sine. Eforturile lui serioase de a salva pe altul a înviorat sângele care-i îngheţa în vene şi a dat naştere la o căldură sănătoasă la extremităţile corpului.