2:1 Contextul istoric în care a fost scris volumul III
2:2 În 1872, când prima mărturie a volumului 3 era scrisă, întregul efort denominaţional al adventiştilor de ziua a şaptea era concentrat în S.U.A., cu predilecţie în statele centrale şi de nord-est. Erau 86 de pastori calificaţi şi hirotoniţi care prezentau solia adventă şi administrau lucrarea. Biserica deţinea şi superviza activitatea unei Case de editură şi a unei instituţii destul de mici de sănătate, ambele la Battle Creek, Michigan. Pentru un sfert de veac, Dumnezeu şi-a condus poporul în ritmul în care ei au putut să înainteze în mod inteligent şi în armonie; în primul rând, către o înţelegere clară a doctrinelor ancorate în Biblie, apoi către înţelegerea responsabilităţii pe care o au pentru publicarea soliei advente; a urmat apoi organizarea bisericii şi descoperirea învăţăturilor pentru o vieţuire sănătoasă. Au fost experienţe noi şi ocazii importante pentru dezvoltarea bisericii. Sfaturile cuprinse în volumul 3 pregătesc calea pentru aceasta.
2:3 De-a lungul celor 25 de ani precedenţi, James White a fost conducătorul noii mişcări. El a pus bazele lucrării de publicare, a lucrat neobosit la organizarea bisericii, a contribuit la dezvoltarea lucrării medicale, conducând în acelaşi timp departamentul administrativ şi cel editorial. El a fost deschizătorul de drumuri. Datorită spiritului său ascuţit de prevedere şi a devotamentului său deplin pentru creşterea bisericii, el a fost recunoscut drept "conducătorul". Datorită acestui fapt, unii au considerat că este normal să nu-şi asume responsabilitatea pentru creşterea şi consolidarea denominaţiunii. Acest volum se deschide cu o discuţie despre această problemă şi cu un apel pentru a se oferi purtători de poveri dispuşi să susţină lucrarea la nivel central, eliberându-l astfel pe James White, care era prăbuşit sub povară. Iarăşi şi iarăşi, de-a lungul volumului, sunt date instrucţiuni cu privire la extinderea lucrării, sporirea responsabilităţilor şi nevoia de bărbaţi tineri care să ridice şi să poarte poveri. A fost subliniată primejdia de a considera că un singur om poate să conducă eficient lucrarea.
2:4 Experienţele acestei perioade sunt asemănătoare cu aceea a vulturului care îşi învaţă puiul să zboare; mai întâi îl poartă pe spatele său, pentru ca apoi să-l lase să-şi dezvolte puterile proprii, fiind însă suficient de aproape pentru a-i oferi ajutorul atunci când are nevoie de el. Sănătatea şubredă, convingerea că şi alţii trebuie să poarte poverile, precum şi frecventele solicitări de a sluji în diferite locuri, toate acestea au avut tendinţa de a-l separa pe James White de aspectele administrative ale lucrării la Battle Creek. În timp ce fratele şi sora White continuă să-şi împartă timpul între activitatea de la editură şi Institutul de Sănătate, îi găsim adesea implicaţi în lucrări la mare distanţă de centrul administrativ al bisericii. În vara anilor 1872 şi 1873, şi-au luat un timp de răgaz petrecut în munţi, în Colorado, după care au fost câteva luni în California. Au stat o perioadă mai lungă pe coasta de Vest, în 1874, timp în care James White a început publicarea revistei Semnele Timpului . În acest mod, alţii au fost nevoiţi să-şi asume responsabilităţile conducerii la nivel central, lucrarea câştigând astfel tărie.
2:5 Aceasta a fost o perioadă critică, de asemenea, pentru că, în timp ce biserica îşi căuta drumul în privinţa organizării şi a modului de conducere, unii erau înclinaţi să accentueze prea mult independenţa individuală, fiind în pericolul de a repeta experienţa lui Core, Datan şi Abiram, care s-au revoltat împotriva autorităţii deja recunoscute. În tot volumul 3 sunt răspândite sfaturi care se desprind din această experienţă. Când şi când, sunt enunţate, în afirmaţii magistrale, unele din cele mai importante principii ale organizării şi conducerii.
2:6 Cei trei ani în care a fost scris acest volum au marcat, de asemenea, sfârşitul primei decade a prezentării şi practicării reformei sănătăţii. Au fost date sfaturi pentru evitarea extremelor, dar şi a indiferenţei. Mereu şi mereu, în articole generale şi mărturii personale, Ellen White a subliniat importantele principii ale temperanţei şi vieţuirii sănătoase, chemând poporul să avanseze în noua lor experienţă privind reforma sănătăţii.
2:7 Toate acestea au pus pietrele de temelie pentru o mai largă
2:8 răspândire a soliei advente. În această perioadă, credincioşii au început să înţeleagă că întreaga lume reprezintă câmpul lor de lucru. Era o perspectivă uluitoare, o adevărată provocare. Tot atunci, nu a fost înţeleasă importanţa micuţei şcoli de comunitate înfiinţată la Battle Creek de Goodloe H.Bell, un profesor cu experienţă, care a acceptat adventismul în timp ce era pacientul Institutului de Sănătate. El şi-a demarat lucrarea la începutul verii lui 1872. Puţin mai târziu în acel an, s-au făcut planuri pentru o şcoală mai mare care să pregătească lucrători. În decembrie, când Mărturia 22 ajungea în mâinile adventiştilor, ei au observat că aceasta începea cu un apel pentru a fi înfiinţată o astfel de şcoală, precum şi instrucţiuni cu privire la modul ei de funcţionare. "O educaţie corectă" este titlul articolului care prezintă concepţia de bază referitoare la pregătirea tinerilor noştri. Cum vom putea răspândi în toată lumea mesajul nostru dacă nu vom avea pastori educaţi? Cum am putea avea pastori educaţi fără a avea o şcoală? Înţelegând şi luând în considerare instrucţiunile şi provocarea explicată atât de clar în acest volum (p.131-160 orig.), pionierii noştri au pus bazele unui sistem educaţional începând cu colegiul din Battle Creek. Clădirea principală a acestuia a fost inaugurată la 4 ianuarie 1875.
2:9 Numai cu câteva luni înaintea acestei ocazii speciale, John N.Andrews, unul dintre pastorii proeminenţi, a fost trimis în Elveţia pentru a face pionierat în vestirea mesajului advent în Europa. În sfaturile date cu câteva luni mai devreme, Ellen White a scris despre nevoia de misionari "care să meargă la alte naţiuni pentru a predica adevărul într-o manieră prudentă şi plină de atenţie" (pag. 204 orig.). O dată cu plecarea lui J.Andrews, în toamna anului 1874, adventiştii de ziua a şaptea au început să-şi îndrepte privirile şi către alte ţări.
2:10 Este interesantă sincronizarea instrucţiunilor şi sfaturilor care au fost oferite de-a lungul anilor. Din 1859, adventiştii de ziua a şaptea au progresat în asumarea obligaţiilor lor faţă de Dumnezeu, înţelegând şi necesitatea credincioşiei lor în privinţa dăruirii sistematice; dar, la început, ei n-au înţeles pe deplin faptul de a oferi a zecea parte din venitul lor. Apoi, în două articole, în mijlocul
2:11 volumului 3, principiul calculării obligaţiei financiare a fost clarificat de solul lui Dumnezeu, care a scris despre "a zecea parte din venit" şi despre "cele nouă părţi care au rămas". Până în 1879, acest concept cuprinzător al dăruirii sistematice nu a făcut parte din practica bisericii, dar un pas important care a însemnat aşa de mult pentru asigurarea unui venit atât de necesar pentru înaintarea lucrării îşi are rădăcinile în sfaturile cuprinse în cele două capitole "Zecimi şi daruri" şi "Dăruirea sistematică", publicate mai devreme, în 1875. Conceptul adevăratei isprăvnicii a fost înţeles pe deplin atunci când am fost conduşi să vedem că îndemnurile la dărnicie erau promovate de Dumnezeu nu doar pentru a strânge bani, ci mai ales pentru dezvoltarea şi perfecţionarea caracterului dătătorului.
2:12 Aşa cum era de aşteptat, un program susţinut de evanghelizare a generat conflicte cu alte grupări religioase, care deseori ne provocau la discuţii aprinse şi argumentări. Cu zece ani în urmă, Moses Hull, unul din pastorii noştri, a părăsit calea deoarece s-a aşezat singur pe terenul vrăjmaşului prin astfel de discuţii. Acum, în repetate rânduri au fost prezentate sfaturi care au scos în evidenţă pericolele şi rezultatele infime ale unor asemenea confruntări. Volumul 3 abundă în astfel de sfaturi.
2:13 Astfel, subiectele acestui volum sunt variate, cuprinzând de la sfaturi către fermierul bogat şi soţia sa neinstruită, până la instrucţiuni pentru pastori şi administratori. Articolele generale acoperă, de asemenea, o mare parte a acestui volum. Din loc în loc se află mesaje personale, publicate pentru beneficiul tuturor, deoarece, aşa cum scria Ellen White, mulţi dintre ei vor avea de făcut experienţe "care în multe privinţe sunt similare cu situaţia altora".
2:14 Câteva viziuni remarcabile formează baza unei părţi destul de extinse a acestui volum. În această perioadă, viziunile au fost mai puţin frecvente, dar mai cuprinzătoare. Mereu şi mereu sunt făcute referiri la viziunile din 10 decembrie 1871 şi 3 ianuarie 1875. Ultima este descrisă de James White într-o notă de subsol, la pagina 579 (orig.). Împrejurările în care a fost dată prima viziune vor fi descrise pe larg în continuare. Aceasta
2:15 a fost primită la Bordoville, Vermont. Un raport al întâlnirii ţinute în acest loc, la 9 şi 10 decembrie, a fost trimis la Review de către A.C.Bourdeau, în casa căruia se desfăşura aceasta. Din cuprinsul său înţelegem că Ellen White a trudit "în mod deosebit pentru biserică". Într-una din seri, "mărturii speciale erau date celor prezenţi; şi pentru că acestea au fost primite de cei cărora le erau adresate, un simţământ de eliberare a pus stăpânire pe noi". Duminică după-amiază, doi fii ai unui credincios şi soţia unuia dintre ei au venit să-şi ia rămas bun de la Ellen White. Ei fuseseră într-o stare de apostazie. Apoi, A.C. Bourdeau redă o imagine vie a ceea ce a avut loc:
2:16 "În acel moment, Ellen White a simţit reala povară a cazurilor lor şi o dorinţă specială pentru salvarea lor, oferindu-le învăţături preţioase. Au îngenuncheat apoi împreună, rugându-se pentru ei cu o mare seriozitate, credinţă şi tărie pentru ca să se întoarcă la Dumnezeu. Ei au cedat şi s-au rugat, promiţând că-I vor sluji lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu cobora tot mai aproape de ei. Ellen White trăia o stare de eliberare şi, curând, pe neaşteptate, a intrat în viziune. A rămas în această stare cincisprezece minute."
2:17 "Vestea s-a răspândit şi curând casa era supraaglomerată. Cei păcătoşi tremurau, credincioşii plângeau, iar cei care se complăcuseră într-un mod de viaţă necorespunzător s-au întors la Dumnezeu. Lucrarea nu era limitată la cei care erau prezenţi, aşa cum crezuserăm noi. Cei care rămăseseră acasă erau cercetaţi şi ei cu putere de Dumnezeu. S-au văzut aşa cum nu au făcut-o niciodată mai înainte. Îngerul lui Dumnezeu zguduia locul acela. Scurtimea timpului, spaima şi iminenţa judecăţilor care vor veni, timpul de strâmtorare, asemănarea cu lumea pe care biserica o manifesta, pierderea dragostei frăţeşti, precum şi starea lor de nepregătire pentru a-L întâlni pe Domnul au impresionat cu putere mintea tuturor." - Review and Herald, 26 decembrie 1871
2:18 Acesta a fost contextul în care a apărut volumul 3.
2:19 Institutul pentru studiul scrierilor E.G.WHITE.
2:20 Numărul 21
2:21 MĂRTURIE PENTRU COMUNITATE