31:73 În cele din urmă, am ajuns la o prăpastie largă, unde poteca noastră s-a terminat. Nu mai exista nimic care să ne conducă picioarele, nimic pe care să ne sprijinim. Tot sprijinul nostru trebuia să fie în funii, ale căror dimensiuni au crescut până ce ele au ajuns tot aşa de mari ca şi corpurile noastre. Aici am fost lăsaţi un timp în încurcătură şi adâncă întristare. Ne întrebam în şoapte teribile: "De ce este ataşată funia?" Soţul meu era chiar în faţa mea. De pe fruntea lui cădeau mari picături de sudoare, venele de la gât şi tâmple erau de două ori mai mari decât normalul şi gemete chinuitoare, înăbuşite, ieşeau de pe buzele lui. Sudoarea picura de pe faţa mea şi m-a apucat un astfel de chin cum n-am mai simţit niciodată mai înainte. În sufletul nostru, se dădea o luptă teribilă: dacă aici nu vom reuşi toate greutăţile călătoriei noastre au fost trăite degeaba.