29:13 Acei care, pe cât le stă în putinţă, se angajează în lucrarea de a face bine altora, făcându-le o demonstrare practică a interesului lor pentru ei, nu uşurează relele vieţii umane, ajutându-i să poarte poverile lor, ci contribuie în acelaşi timp, în mare măsură, la propria sănătate a sufletului şi a trupului lor. Facerea de bine este o lucrare care foloseşte amândurora, atât făcătorului de bine, cât şi primitorului. Dacă în interesul tău pentru alţii uiţi de eu, câştigi o biruinţă asupra infirmităţilor tale. Mulţumirea pe care o vei simţi făcând binele te va ajuta în mare măsură să-ţi recâştigi sănătosul caracter al imaginaţiei. Plăcerea de a face bine însufleţeşte mintea şi vibrează prin corpul întreg. În timp ce feţele oamenilor binevoitori sunt luminate de voioşie, şi înfăţişarea lor exprimă o minte superioară, cea a oamenilor egoişti, avari, este deprimată, descurajată şi întunecată. Defectele lor morale se văd pe feţele lor. Egoismul şi iubirea de sine imprimă propriul lor chip asupra exteriorului omului. Acea persoană care este stimulată de adevărata binefacere dezinteresată este un părtaş al naturii divine, care a scăpat de stricăciunea care este în lume prin poftă, în timp ce cei egoişti şi avari au îndrăgit egoismul lor până ce acesta a veştejit simpatiile lor sociale, iar feţele lor reflectă chipul vrăjmaşului căzut, mai degrabă decât curăţenia şi sfinţirea.