8:30 Când am primit lumina cu privire la porunca a patra, în Maine erau aproximativ douăzeci şi cinci de adventişti care ţineau Sabatul; însă aceştia aveau păreri atât de diferite cu privire la alte puncte de doctrină şi erau atât de răspândiţi ca localizare, încât influenţa lor era foarte mică. Mai erau cam tot atâţia, în condiţii asemănătoare, în alte părţi ale Noii Anglii. Ni se părea că este de datoria noastră să-i vizităm pe aceştia în mod frecvent în casele lor şi să-i întărim în Domnul şi în adevărul Său; şi pentru că aceştia erau atât de răspândiţi, a fost necesar să călătorim foarte mult timp. Din lipsă de fonduri, foloseam mijloacele de transport cele mai ieftine, vagoane de clasa a II-a, iar în vapoare călătoream pe punte. În starea slăbită în care mă aflam eu, cele mai confortabile pentru călătorit mi se păreau trăsurile. Când trebuia să mergem în vagoane de clasa a II-a, de obicei eram învăluiţi în fum de cei din jurul nostru, motiv pentru care eu leşinam adesea. Iar când mergeam cu vaporul, pe punte, sufeream tot din cauza fumului, iar pe lângă aceasta, şi din cauza înjurăturilor şi conversaţiilor vulgare ale personalului vaporului şi ale călătorilor mai josnici. Noaptea ne întindeam să dormim pe podeaua tare, pe cutiile de mărfuri uscate sau pe saci cu cereale, folosind ca perne bagajele noastre, iar ca pături, hainele şi şalurile pe care le aveam cu noi. Dacă ne era frig iarna, ne plimbam pe punte ca să ne încălzim. Dacă eram apăsaţi de căldura verii, ne duceam în partea de sus a punţii, pentru a respira aerul răcoros al nopţii. Acest lucru era obositor pentru mine, mai ales atunci când călătoream cu un copil în braţe. Acest mod de a trăi a constituit fără îndoială alegerea noastră.