38:53 după-amiază. Mi se părea imposibil să stau în faţa oamenilor. Când m-a întrebat despre ce subiect aş vrea să vorbesc, n-am putut să-mi adun în minte nici măcar o propoziţie. Însă m-am gândit: Dacă Dumnezeu doreşte ca eu să vorbesc, El îmi va da, cu siguranţă, putere; voi merge prin credinţă şi, dacă nu se va putea, nu se va putea. Am mers clătinându-mă până la cort, simţindu-mi creierul ciudat de confuz, însă le-am spus fraţilor predicatori de pe platformă că, dacă mă vor susţine cu rugăciunile lor, voi vorbi. Am stat în faţa oamenilor prin credinţă şi în aproximativ cinci minute mi-am simţit capul şi plămânii uşuraţi şi am vorbit fără greutate unei mulţimi de o mie cinci sute de ascultători atenţi, timp de mai mult de o oră. După ce am încetat să vorbesc, am simţit asupra mea bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu şi nu am putut să mă abţin să nu mă ridic din nou să vorbesc despre boala mea şi despre binecuvântarea prin care Dumnezeu m-a susţinut în timp ce am vorbit. De la acea adunare, plămânii mei au fost mult uşuraţi şi eram tot mai sănătoasă.