18:9 După ce ne-am întors de la înmormântare, casa îmi părea pustie. M-am simţit împăcată cu voia lui Dumnezeu, deşi deznădejdea şi negura au pus stăpânire pe mine. Nu puteam depăşi descurajările verii ce trecuse. Nu ştiam la ce să mă aştept în privinţa stării poporului lui Dumnezeu. Satana pusese stăpânire pe mintea câtorva care erau strâns legaţi de noi în lucrare, chiar pe unii care ne cunoşteau misiunea şi văzuseră rodul eforturilor noastre şi care nu fuseseră doar martorii manifestării frecvente a puterii lui Dumnezeu, dar îi şi simţiseră influenţa asupra propriilor lor corpuri. Ce mai puteam nădăjdui pentru viitor? Pe când trăia copilul meu, credeam că îmi înţelesesem datoria. Îl strângeam cu drag la piept şi mă bucuram că cel puţin pentru o iarnă voi fi uşurată de orice răspundere mare, căci nu-mi puteam îndeplini datoria de a călători pe timp de iarnă cu copil mic. Însă, când acesta mi-a fost luat, m-am simţit din nou aruncată într-o mare încurcătură. Starea lucrării şi a poporului lui Dumnezeu aproape că mă zdrobea. Fericirea noastră depinde întotdeauna de starea lucrării lui Dumnezeu. Când poporul Său este într-o stare de prosperitate, ne simţim uşuraţi; însă, când sunt apostaziaţi şi când există discordie între ei, nimic nu ne poate înveseli.