63:1 Cap. 61 - Eliberarea sfinţilor
63:2 Dumnezeu a ales să-Şi salveze poporul la miezul nopţii. În timp ce oamenii nelegiuiţi îi ridiculizau, deodată a apărut soarele, în toată strălucirea lui, iar luna a stat pe loc. Cei răi priveau scena cu uimire, în timp ce sfinţii vedeau cu o bucurie solemnă dovezile eliberării lor. Semne şi minuni se desfăşurau în rapidă succesiune. Totul părea ieşit din cursul normal. Râurile au încetat să mai curgă. Nori întunecaţi şi grei se înălţau şi se ciocneau unii de alţii. Exista, însă, un loc senin de slavă plină de pace, de unde venea glasul lui Dumnezeu ca multe ape, zguduind cerurile şi pământul. A fost un mare cutremur de pământ. Mormintele s-au deschis, iar cei care muriseră în credinţa soliei îngerului al treilea şi păzind Sabatul au ieşit din paturile lor de ţărână, proslăviţi, ca să audă legământul de pace pe care avea să-l facă Dumnezeu cu cei care au păzit Legea Lui.
63:3 Cerul se deschidea şi se închidea, fiind în agitaţie. Munţii se zguduiau ca papura în vânt şi aruncau stânci colţuroase peste tot în jur. Marea fierbea ca o oală şi arunca pe uscat bolovani. Când Dumnezeu a anunţat ziua şi ceasul venirii lui Isus şi a rostit legământul veşnic cu poporul Său, spunea o propoziţie şi apoi aştepta, în timp ce cuvintele se rostogoleau peste tot pământul. Israelul lui
63:4 Dumnezeu stătea în picioare cu ochii aţintiţi în sus, ascultând cuvintele ce veneau din gura lui Iehova şi se rostogoleau pe pământ ca bubuiturile celui mai tare tunet. Era grozav de solemn. La sfârşitul fiecărei propoziţii, sfinţii strigau: "Slavă! Aleluia!" Feţele le erau luminate de slava lui Dumnezeu, ca faţa lui Moise când a coborât de pe Sinai. Din cauza aceasta, cei răi nu puteau privi la ei. Când a fost rostită binecuvântarea veşnică asupra celor care L-au onorat pe Dumnezeu păzind Sabatul Lui sfânt, s-a auzit un puternic strigăt de biruinţă asupra fiarei şi asupra icoanei ei.
63:5 Apoi a început jubileul, când ţara trebuia să se odihnească. L-am văzut pe sclavul evlavios ridicându-se în biruinţă şi triumf, şi scuturându-şi lanţurile ce-l legaseră, în timp ce stăpânul lui rău era confuz, neştiind ce să facă, întrucât cei răi nu puteau înţelege cuvintele rostite de glasul lui Dumnezeu.
63:6 A doua venire a lui Hristos
63:7 Îndată după aceea a apărut marele nor alb pe care stătea Fiul omului. La început, când a apărut în depărtare, acest nor părea foarte mic. Îngerul a spus că era semnul Fiului omului. Pe măsură ce se apropia de pământ, noi am putut vedea slava şi maiestatea fără seamăn a lui Isus, care venea să biruie. Îl însoţea o suită de îngeri sfinţi, cu cununi strălucitoare pe cap.
63:8 Nici o limbă nu poate descrie slava acelei privelişti. Norul viu al maiestăţii şi slavei neîntrecute se apropia, iar noi puteam vedea clar persoana minunată a lui Isus. El nu purta o cunună de spini, ci pe frunte avea o coroană de slavă. Pe haina şi pe coapsa Lui era scris un nume:
63:9 Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Înfăţişarea Îi era strălucitoare ca soarele la amiază. Ochii Lui erau ca o flacără de foc, iar picioarele păreau ca arama fină. Vocea Lui suna ca multe instrumente muzicale. Pământul se cutremura înaintea Lui, cerul se dădea la o parte ca un sul care se strânge, fiecare munte şi fiecare insulă se mutau din locul lor. "Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştirilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: 'Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului.'" Apocalipsa 6,15-17.
63:10 Cei care cu puţin timp înainte voiau să-i nimicească pe copiii credincioşi ai lui Dumnezeu de pe pământ vedeau acum slava Sa odihnindu-se asupra sfinţilor. În groaza lor, auzeau vocile acestora spunând în tonuri voioase: "Iată, Acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui." Isaia 25,9.
63:11 Prima înviere
63:12 Când Fiul lui Dumnezeu i-a chemat afară pe sfinţii adormiţi, pământul s-a zguduit cu putere. Ei au răspuns chemării şi au ieşit îmbrăcaţi cu nemurire slăvită, strigând: "Biruinţă, biruinţă asupra morţii şi a mormântului! O, moarte, unde îţi este boldul? O, mormânt, unde îţi este biruinţa?" (Vezi 1 Corinteni 15,55.) Apoi, sfinţii vii, împreună cu cei înviaţi, şi-au înălţat glasul într-un lung strigăt de biruinţă. Trupurile care coborâseră în mormânt purtând semnele bolii şi ale morţii au ieşit cu sănătate şi vigoare nemuritoare. Sfinţii vii sunt schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală de ochi,
63:13 apoi înălţaţi cu cei înviaţi şi împreună Îl întâmpină pe Domnul în văzduh. O, ce întâlnire slăvită! Prieteni pe care moartea i-a despărţit erau uniţi ca să nu se mai despartă niciodată.
63:14 De fiecare parte a carului de nor erau aripi, iar sub ele, roţi vii; carul se înălţa şi roţile strigau: "Sfânt", iar aripile răspundeau în timp ce se mişcau: "Sfânt". Alaiul de îngeri sfinţi din jurul norului striga: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, Dumnezeu Atotputernic!" Sfinţii din nor strigau şi ei: "Slavă! Aleluia!" Carul mergea în sus, spre cetatea sfântă. Înainte de a intra în cetate, sfinţii au fost aranjaţi într-un pătrat perfect, cu Domnul Isus în mijloc. Capul şi umerii Lui se înălţau mai sus de sfinţi şi de îngeri. Statura Lui maiestuoasă şi înfăţişarea-I plăcută puteau fi văzute de toţi cei adunaţi în acel careu.