61:1 Cap. 59 - Închiderea harului
61:2 Mi s-a arătat timpul încheierii soliei îngerului al treilea. Puterea lui Dumnezeu fusese asupra poporului Lui, care îşi îndeplinise lucrarea şi se pregătise pentru ceasul încercării ce-i stătea în faţă. El primise ploaia târzie sau reînviorarea de la faţa Domnului, iar mărturia vie reînviase. Pretutindeni răsunase ultima mare avertizare, tulburându-i şi înfuriindu-i pe locuitorii pământului care nu voiau să primească solia.
61:3 Am văzut îngerii grăbindu-se încoace şi încolo în cer. Un înger cu o călimară la brâu s-a întors de pe pământ şi I-a raportat lui Isus că şi-a terminat lucrarea şi că sfinţii erau număraţi şi sigilaţi. L-am văzut apoi pe Domnul Isus, care slujea înaintea chivotului ce conţinea cele Zece Porunci, aruncând jos cădelniţa. Apoi şi-a ridicat mâinile şi a zis cu glas tare: "S-a sfârşit". Toţi îngerii şi-au scos coroanele când Isus a făcut solemna declaraţie: "Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!" Apocalipsa 22,11
61:4 Fiecare caz fusese hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. În timp ce Domnul Isus slujea în sanctuar, judecata neprihăniţilor morţi şi
61:5 apoi a celor vii continuase. Hristos Şi-a primit împărăţia, căci făcuse ispăşirea pentru poporul Lui şi le ştersese păcatele. Fiii împărăţiei erau pregătiţi. Nunta Mielului a avut loc, iar împărăţia şi mărirea ei sub cerul întreg au fost date lui Isus şi moştenitorilor mântuirii şi El avea să domnească în calitate de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.
61:6 Am auzit sunetul clopoţeilor de pe veşmintele Domnului Isus când a ieşit din sfânta sfintelor şi un nor de întuneric i-a acoperit atunci pe locuitorii pământului. Nu mai exista nici un mijlocitor între omul vinovat şi un Dumnezeu insultat. Câtă vreme Isus stătuse între Dumnezeu şi cei vinovaţi, oamenii au fost ţinuţi sub control într-o măsură, dar când El S-a dat la o parte dintre om şi Tatăl, această constrângere a fost îndepărtată şi Satana a avut stăpânire deplină asupra celor care nu s-au pocăit până la sfârşit.
61:7 Era imposibil ca plăgile să fie revărsate în timp ce Isus slujea în sanctuar. Dar când lucrarea Sa acolo se încheie şi mijlocirea Lui încetează, nu mai există nimic care să oprească mânia lui Dumnezeu, iar aceasta izbucneşte cu furie asupra capului neadăpostit al păcătosului vinovat, care a dispreţuit mântuirea şi a urât mustrarea. În acel timp înfricoşător, după încheierea mijlocirii Domnului Isus, sfinţii trăiau în faţa unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Fiecare caz fusese hotărât, fiecare piatră preţioasă numărată. Isus a întârziat o clipă în curtea de afară a sanctuarului ceresc, iar păcatele mărturisite în timp ce El Se aflase în sfânta sfintelor au fost aşezate asupra lui Satana, generatorul păcatului, care trebuie să sufere pedeapsa pentru ele. [Notă: Această suferinţă a lui Satana nu este nicidecum o ispăşire a vinei altuia. Aşa cum s-a arătat anterior, "Fărădelegea omului a fost aşezată asupra Domnului Hristos, înlocuitorul şi garantul omului." (Vezi p. 174). După ce aceia care au primit jertfa lui Hristos au fost răscumpăraţi, desigur că este drept ca Satana, generatorul păcatului, să sufere pedeapsa finală. "Când în sanctuarul ceresc s-a încheiat lucrarea de ispăşire, atunci, în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor cereşti şi a celor răscumpăraţi, păcatele poporului lui Dumnezeu vor fi puse asupra lui Satana; el va fi declarat vinovat de tot răul pe care i-a determinat să-l facă." Marea luptă, p. 658 - COMPILATORII.]
61:8 Prea târziu! Prea târziu!
61:9 Apoi L-am văzut pe Isus punându-şi deoparte hainele preoţeşti şi îmbrăcându-se cu veşmintele Lui împărăteşti. Pe cap avea multe coroane, una în alta. Înconjurat de oastea îngerească, a părăsit cerul. Plăgile cădeau asupra locuitorilor pământului. Unii Îl acuzau şi-L blestemau pe Dumnezeu. Alţii se grăbeau către poporul lui Dumnezeu şi-l implorau să-i înveţe cum să scape de judecăţile Sale. Dar sfinţii nu mai aveau nimic pentru ei. Ultima lacrimă pentru păcătoşi fusese vărsată, ultima rugăciune în agonie fusese oferită, ultima povară purtată, ultima avertizare dată. Glasul dulce al harului nu avea să-i mai invite. Atunci când sfinţii şi cerul întreg fuseseră interesaţi de salvarea lor, ei înşişi nu fuseseră interesaţi. Viaţa şi moartea le fuseseră puse înainte. Mulţi doreau viaţa, dar nu au făcut nici un efort ca s-o obţină. Nu au ales viaţa, iar acum nu mai exista sânge ispăşitor care să-l cureţe pe vinovat şi nici un Mântuitor plin de îndurare care să pledeze pentru ei strigând: "Cruţă-l, mai cruţă-l puţin pe păcătos." Cerul întreg se unise cu Isus la auzul cuvintelor grozave: "S-a sfârşit." Planul de Mântuire fusese adus la îndeplinire, dar puţini aleseseră să-l accepte. Pe măsură ce vocea dulce a harului se stingea, pe cei răi îi cuprindeau frica şi groaza. Cu o claritate înfricoşătoare, ei au auzit cuvintele: "Prea târziu! Prea târziu!"
61:10 Cei care nu preţuiseră Cuvântul lui Dumnezeu se grăbeau încoace şi încolo, rătăcind de la o mare la alta şi de la miazănoapte la răsărit în căutarea lui.
61:11 Îngerul a zis: "Nu-l vor găsi. În ţară este o foamete; nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci după auzirea cuvintelor Domnului. Ce n-ar da ei pentru un cuvânt de aprobare din partea lui Dumnezeu! Dar nu; trebuie să flămânzească şi să înseteze mai departe. Zi de zi au neglijat mântuirea, preţuind bogăţiile şi plăcerile pământeşti mai presus de orice comoară sau îndemn ceresc. Ei L-au respins pe Isus şi i-au dispreţuit pe sfinţii Lui. Cei necuraţi trebuie să rămână necuraţi pe veci."
61:12 Pe când sufereau efectele plăgilor, mulţi dintre cei răi s-au înfuriat teribil. Era o privelişte de agonie înfiorătoare. Părinţii îşi ocărau cu amărăciune copiii şi copiii, părinţii, fraţii, surorile şi surorile, fraţii. Din toate părţile se auzeau strigăte puternice şi tânguitoare: "Tu ai fost acela care m-ai împiedicat să primesc adevărul, care m-ar fi salvat de ceasul acesta îngrozitor!" Poporul se întorcea cu ură înverşunată împotriva păstorilor lor şi le reproşa: "Voi nu ne-aţi avertizat! Ne-aţi spus că toată lumea avea să fie convertită şi aţi strigat: Pace, pace, ca să liniştiţi orice temere apărea. Nu ne-aţi spus despre ceasul acesta, iar despre cei care ne avertizau spuneaţi că erau oameni răi şi fanatici ce voiau să ne piardă." Am văzut că păstorii aceştia nu au scăpat de mânia lui Dumnezeu. Suferinţa lor era de zece ori mai mare decât a poporului lor.