61:9 Apoi L-am văzut pe Isus punându-şi deoparte hainele preoţeşti şi îmbrăcându-se cu veşmintele Lui împărăteşti. Pe cap avea multe coroane, una în alta. Înconjurat de oastea îngerească, a părăsit cerul. Plăgile cădeau asupra locuitorilor pământului. Unii Îl acuzau şi-L blestemau pe Dumnezeu. Alţii se grăbeau către poporul lui Dumnezeu şi-l implorau să-i înveţe cum să scape de judecăţile Sale. Dar sfinţii nu mai aveau nimic pentru ei. Ultima lacrimă pentru păcătoşi fusese vărsată, ultima rugăciune în agonie fusese oferită, ultima povară purtată, ultima avertizare dată. Glasul dulce al harului nu avea să-i mai invite. Atunci când sfinţii şi cerul întreg fuseseră interesaţi de salvarea lor, ei înşişi nu fuseseră interesaţi. Viaţa şi moartea le fuseseră puse înainte. Mulţi doreau viaţa, dar nu au făcut nici un efort ca s-o obţină. Nu au ales viaţa, iar acum nu mai exista sânge ispăşitor care să-l cureţe pe vinovat şi nici un Mântuitor plin de îndurare care să pledeze pentru ei strigând: "Cruţă-l, mai cruţă-l puţin pe păcătos." Cerul întreg se unise cu Isus la auzul cuvintelor grozave: "S-a sfârşit." Planul de Mântuire fusese adus la îndeplinire, dar puţini aleseseră să-l accepte. Pe măsură ce vocea dulce a harului se stingea, pe cei răi îi cuprindeau frica şi groaza. Cu o claritate înfricoşătoare, ei au auzit cuvintele: "Prea târziu! Prea târziu!"