54:1 Cap. 52 - Strigătul de la miezul nopţii
54:2 "Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii s-a auzit o strigare: 'Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!' Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele." Matei 25,5-8.
54:3 În vara anului 1844, adventiştii au descoperit greşeala făcută în calculul perioadelor profetice şi au adus corecturile necesare. Cele 2300 de zile din Daniel 8,14 se crezuse că se vor încheia în primăvara anului 1844 cu a doua venire a lui Hristos; dar s-a văzut acum că această perioadă se extindea până în toamna aceluiaşi an, iar minţile adventiştilor s-au concentrat asupra acelei date ca fiind timpul venirii Domnului. Proclamarea soliei acestui timp a fost un alt pas în împlinirea parabolei fecioarelor, a cărei aplicaţie la experienţa adventiştilor se văzuse deja clar.
54:4 După cum, în parabolă, strigarea s-a auzit la miezul nopţii, anunţând apropierea mirelui, tot la fel şi în împlinirea parabolei, între primăvara anului 1844, când s-a crezut la început că se vor încheia cele 2300 de zile, şi toamna anului 1844, dată la care s-a aflat mai târziu că acestea se vor încheia cu adevărat, s-a înălţat strigarea cu înseşi cuvintele Scripturii: "Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!"
54:5 Ca şi un val în timpul fluxului, mişcarea a măturat ţinutul. A mers din oraş în oraş, din sat în sat şi în locuri, până ce poporul aşteptător al lui Dumnezeu a fost pe deplin deşteptat. În faţa acestei proclamaţii, fanatismul dispărea ca şi bruma la răsăritul soarelui. Credincioşii şi-au găsit încă o dată poziţia, iar speranţa şi curajul le-au însufleţit inimile.
54:6 Lucrarea era liberă de acele extreme manifestate ori de câte ori există agitaţie omenească fără controlul influenţei Cuvântului şi Duhului lui Dumnezeu. Avea un caracter asemănător cu acele perioade de umilinţă şi întoarcere la Domnul a vechiului Israel, în urma soliilor de mustrare din partea slujitorilor Lui. Ea avea trăsăturile lucrării lui Dumnezeu din orice epocă. Nu exista bucurie extatică, ci, mai degrabă, cercetare profundă a inimii, mărturisire a păcatelor şi părăsire a lumii. Povara sufletelor în agonie era pregătirea pentru a-L întâlni pe Domnul. Exista rugăciune stăruitoare şi consacrare fără rezerve lui Dumnezeu.
54:7 Strigătul de la miezul nopţii nu a fost dus prin argument, deşi dovezile Scripturii erau clare şi convingătoare. E a fost însoţit de o putere ce impulsiona şi mişca sufletul. Nu exista nici o îndoială, nici un semn de întrebare. Cu ocazia intrării triumfale a lui Hristos în Ierusalim, oamenii veniţi la sărbătoare din toate părţile ţării s-au adunat la Muntele Măslinilor şi, alăturându-se mulţimii care Îl însoţea pe Domnul Isus, au prins inspiraţia momentului şi au ajutat la întărirea strigătului: "Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului." Matei 21,9. În acelaşi fel, necredincioşii care veneau la adunările adventiste - unii din curiozitate, alţii doar ca să ia în râs - au simţit puterea convingătoare ce însoţea solia: "Iată, Mirele vine!"
54:8 În timpul acela exista credinţă care aducea răspunsuri la rugăciune - credinţă care avea în vedere o dreaptă răsplătire. Ca şi ploaia peste pământul însetat, Duhul harului a coborât asupra căutătorilor sârguincioşi. Cei care aşteptau să stea curând faţă în faţă cu Răscumpărătorul lor simţeau o bucurie solemnă, de negrăit. Puterea liniştitoare şi cuceritoare a Duhului Sfânt înmuia inimile, în timp ce slava lui Dumnezeu se revărsa val după val peste cei credincioşi şi loiali.
54:9 Cu grijă şi solemnitate, cei care au primit solia au ajuns la timpul când sperau să-L întâmpine pe Domnul. În fiecare dimineaţă simţeau că prima lor datorie era să-şi asigure dovada că Dumnezeu i-a primit. Inimile le erau strâns unite şi se rugau mult, atât împreună, cât şi unul pentru altul. Deseori se adunau în locuri retrase pentru comuniune cu Dumnezeu, iar glasul mijlocirii se înălţa spre cer din câmpii şi păduri. Asigurarea aprobării Mântuitorului le era mai necesară decât hrana zilnică, iar dacă vreun nor le umbrea mintea, ei nu se odihneau până ce acesta nu era îndepărtat. Pe măsură ce simţeau mărturia harului iertător, ei tânjeau să-L vadă pe Acela pe care Îl iubea sufletul lor.
54:10 Dezamăgiţi, dar nu părăsiţi
54:11 Dar ei au fost iarăşi dezamăgiţi. Timpul aşteptării a trecut, iar Mântuitorul nu a venit. Ei Îi aşteptaseră venirea cu o încredere neclintită, iar acum simţeau ceea ce a simţit şi Maria când, venind la mormânt şi găsindu-l gol, a exclamat plângând: "Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus." Ioan 20:13.
54:12 Un sentiment de uimire, o teamă că solia ar putea fi adevărată, reţinuse pentru un timp
54:13 lumea necredincioasă. După trecerea timpului, acest sentiment nu a dispărut deodată; ei nu îndrăzneau să triumfe asupra celor dezamăgiţi, dar, pentru că nu se vedeau dovezile mâniei lui Dumnezeu, şi-au revenit din frică şi şi-au reluat reproşurile şi bătaia de joc. O mare parte din cei care pretinseseră a crede în venirea Domnului în curând a renunţat la credinţă. Unii care fuseseră foarte încrezători au fost atât de adânc răniţi în mândria lor, încât au simţit nevoia să fugă de lume. Ca şi Iona, ei erau nemulţumiţi de Dumnezeu şi ar fi ales mai degrabă moartea decât viaţa. Cei care îşi bazaseră credinţa pe părerile altora, şi nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum gata să-şi schimbe din nou vederile. Batjocoritorii i-au câştigat de partea lor pe cei slabi şi pe cei laşi şi s-au unit cu toţii să declare că de-acum nu mai aveau de ce să se teamă şi nici ce să mai aştepte. Timpul trecuse, Domnul nu venise, iar lumea se putea să rămână la fel alte mii de ani.
54:14 Credincioşii stăruitori şi sinceri renunţaseră la tot pentru Hristos şi se împărtăşiseră de prezenţa Lui ca niciodată mai înainte. Ei dăduseră lumii ultima avertizare, după cum credeau, aşteptând să fie primiţi curând în prezenţa Învăţătorului lor divin şi a îngerilor cereşti, şi s-au retras în mare măsură din mulţimea necredincioşilor. Ei se rugaseră cu dorinţă fierbinte: "Vino, Doamne Isuse, vino curând." Dar El n-a venit. Să ia din nou povara grijilor şi greutăţilor vieţii şi să îndure dispreţul şi ocara unei lumi batjocoritoare - aceasta era într-adevăr o încercare teribilă a credinţei şi răbdării.
54:15 Totuşi această dezamăgire nu a fost la fel de mare ca a ucenicilor la prima venire a lui Hristos. Când Domnul Isus a intrat triumfător în Ierusalim, urmaşii Lui credeau că El era gata să se urce pe tronul lui David şi să elibereze Israelul de
54:16 asupritorii săi. Cu mari speranţe şi cu aşteptări pline de bucurie, se întreceau în a da cinste Împăratului lor. Mulţi şi-au aşternut hainele ca un covor în calea Lui sau au presărat frunze de palmier. În bucuria lor entuziastă, s-au unit în aclamaţii pline de bucurie: "Osana, Fiul lui David!"
54:17 Când fariseii, deranjaţi şi mâniaţi din cauza acestei izbucniri de bucurie, au dorit ca Isus să-Şi mustre ucenicii, El le-a răspuns: "Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga." Luca 19,40. Profeţia trebuia să se împlinească. Ucenicii îndeplineau scopul lui Dumnezeu; totuşi erau sortiţi unei dezamăgiri amare. După numai câteva zile au fost martori la moartea în agonie a Mântuitorului şi L-au aşezat în mormânt. Nici una din aşteptările lor nu s-a împlinit, iar speranţele lor au murit odată cu Isus. Ei nu au putut înţelege, decât după ce Domnul a ieşit biruitor din mormânt, că totul fusese prezis în profeţie şi "că Hristosul trebuia să pătimească şi să învie din morţi." Fapte 17,3. În acelaşi mod s-a împlinit profeţia la prima şi a doua solie îngerească. Ele au fost date la timpul potrivit şi au îndeplinit lucrarea pe care o plănuise Dumnezeu prin ele.
54:18 Lumea urmărise totul cu atenţie, aşteptându-se, dacă timpul trecea, iar Hristos nu ar fi venit, ca întreg sistemul adventismului să fie lepădat iar în timp ce mulţi, fiind puternic ispitiţi, au renunţat la credinţă, totuşi unii au rămas neclintiţi. Ei nu puteau descoperi nici o greşeală în calculul perioadelor profetice. Cei mai dotaţi dintre adversarii lor nu reuşiseră să le răstoarne poziţia. Adevărat, evenimentul aşteptat nu avusese loc, dar aceasta nu le-a putut clătina credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu.
54:19 Dumnezeu nu Şi-a părăsit poporul. Duhul Lui încă a rămas cu cei care nu s-au grăbit să nege lumina pe care o primiseră şi nu au condamnat mişcarea adventă. Apostolul Pavel, privind peste veacuri, a scris cuvinte de încurajare şi avertizare pentru aşteptătorii încercaţi în această criză: "Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. 'Încă puţină, foarte puţină vreme' şi 'Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă; dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.' Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului."
54:20 Singura cale sigură era să preţuiască lumina pe care deja o primiseră de la Dumnezeu, să se ţină tare de făgăduinţele Sale, să continue să cerceteze Scripturile, să aştepte şi să vegheze cu răbdare pentru a primi mai multă lumină.