47:1 Cap. 45 - Taina fărădelegii
47:2 În a doua lui epistolă către tesaloniceni, apostolul Pavel a prezis marea apostazie ce va avea ca rezultat instaurarea puterii papale. El spunea că ziua lui Hristos nu va veni "înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte 'Dumnezeu' sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu." Apostolul îi avertizează mai departe pe fraţii lui că "taina fărădelegii a şi început să lucreze." 2 Tesaloniceni 2;3, 4, 7. Chiar la acea dată timpurie, el a văzut strecurându-se în biserică rătăciri ce urmau să pregătească o cale pentru dezvoltarea papalităţii.
47:3 Puţin câte puţin, mai întâi pe furiş şi în linişte, apoi din ce în ce mai pe faţă, pe măsură ce creştea în putere şi câştiga controlul asupra minţii oamenilor, taina fărădelegii şi-a continuat lucrarea înşelătoare şi blasfemiatoare. Aproape pe nesimţite, obiceiurile păgâne şi-au croit drum în biserica creştină. Spiritul de compromis şi de asemănare cu lumea a fost ţinut în frâu pentru un timp de persecuţiile crude îndurate de biserică din partea păgânilor. Dar, când persecuţia a încetat şi creştinismul a intrat în curţile şi palatele împăraţilor, biserica şi-a lăsat la o parte simplitatea umilă a lui Hristos şi a apostolilor pentru pompa şi mândria preoţilor şi
47:4 conducătorilor păgâni, iar cerinţele lui Dumnezeu au fost înlocuite cu teorii şi tradiţii omeneşti. Convertirea numai cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al patrulea, a produs mare bucurie, iar lumea a intrat în biserică, îmbrăcată cu o formă de evlavie. Atunci corupţia a progresat rapid. Păgânismul, în aparenţă înfrânt, devenise biruitor. Spiritul lui stăpânea biserica. Învăţăturile, ceremoniile şi superstiţiile sale au fost integrate în credinţa şi închinarea aşa zişilor urmaşi ai lui Hristos.
47:5 Acest compromis între creştinism şi păgânism a avut ca rezultat dezvoltarea omului fărădelegii prezis în profeţie, ca împotrivindu-se şi înălţându-se mai pe sus de Dumnezeu. Acest sistem uriaş al religiei false este o capodoperă a puterii lui Satana, un monument al eforturilor sale de a se aşeza pe tron pentru a conduce lumea după voia lui.
47:6 Pentru a-şi asigura câştiguri şi onoruri lumeşti, biserica a fost condusă să caute favoarea şi sprijinul oamenilor de seamă ai pământului şi, respingându-L astfel pe Hristos, a fost determinată să se supună reprezentantului lui Satana - episcopul Romei.
47:7 Una din doctrinele principale ale catolicismului spune că papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Hristos, învestit cu autoritate supremă asupra episcopilor şi pastorilor din toate părţile lumii. Mai mult decât atât, papa şi-a atribuit chiar titlurile Dumnezeirii.
47:8 Satana ştia foarte bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să-i discearnă înşelăciunile şi să reziste puterii lui. Pe temeiul acestui Cuvânt, chiar Mântuitorul lumii a rezistat atacurilor sale. La fiecare asalt, Domnul Hristos a prezentat scutul adevărului veşnic, spunând: "Stă scris." El s-a opus fiecărei sugestii a adversarului, cu înţelepciunea şi puterea Cuvântului.
47:9 Pentru a-şi păstra influenţa asupra oamenilor şi a întări autoritatea uzurpatorului papal, Satana trebuie să ţină omenirea în ignoranţă în privinţa Scripturilor. Biblia L-ar înălţa pe Dumnezeu şi i-ar aşeza pe oamenii mărginiţi în adevărata lor poziţie; prin urmare, adevărurile ei sacre trebuie ascunse şi interzise. Această tactică a fost adoptată de biserica romană. Timp de sute de ani, circulaţia Bibliei a fost interzisă. Oamenii nu aveau voie s-o citească sau s-o aibă în casele lor, iar preoţi şi prelaţi lipsiţi de principii îi interpretau învăţăturile pentru a-şi susţine pretenţiile. În felul acesta, papa a ajuns să fie recunoscut aproape peste tot ca locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ, dotat cu autoritate supremă asupra bisericii şi statului.
47:10 Vremurile şi Legea schimbate
47:11 Odată îndepărtată Biblia, descoperitoarea erorii, Satana a lucrat după voia lui. Profeţia declarase că papalitatea avea să se gândească "să schimbe timpurile şi Legea." Daniel 7,25. Încercarea de a face acest lucru nu a întârziat mult. Închinarea la chipuri şi moaşte a fost introdusă în creştinism în mod treptat, cu scopul de a le oferi convertiţilor de la păgânism un înlocuitor pentru închinarea la idoli şi a înlesni astfel primirea creştinismului cu numele. În cele din urmă, decretul unui conciliu general a recunoscut oficial acest sistem al idolatriei papale. Ca să ducă până la capăt lucrarea profanatoare, Roma s-a încumetat să înlăture din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, şi să împartă porunca a zecea în două, pentru a se păstra numărul.
47:12 Spiritul de compromis cu păgânismul a deschis calea ca dispreţul faţă de autoritatea cerului să meargă şi mai departe. Satana s-a atins şi de porunca a patra şi a încercat să dea la o parte Sabatul din vechime, pe care Dumnezeu îl binecuvântase şi îl sfinţise, iar în locul lui a înălţat sărbătoarea ţinută de păgâni ca
47:13 "venerabila zi a soarelui." Schimbarea aceasta n-a fost încercată pe faţă de la început. În primele secole, Sabatul adevărat a fost păzit de toţi creştinii. Ei erau geloşi pentru onoarea lui Dumnezeu şi, crezând că Legea Lui este de neschimbat, au păzit cu zel sfinţenia preceptelor ei. Cu mare subtilitate, însă, Satana a lucrat prin agenţii săi ca să-şi aducă scopul la îndeplinire. Pentru ca atenţia oamenilor să fie atrasă asupra duminicii, ea a fost făcută o sărbătoare în cinstea învierii lui Hristos. În această zi se ţineau servicii religioase; totuşi, era privită ca o zi de recreere, iar Sabatul era încă ţinut cu sfinţenie.
47:14 Constantin, pe când era încă păgân, a dat un decret poruncind ţinerea generală a duminicii ca sărbătoare publică, în tot Imperiul Roman. După convertire, el a rămas un susţinător credincios al duminicii şi a impus atunci şi edictul lui păgân în interesul noii sale credinţe. Cinstea arătată acestei zile, însă, nu era încă de ajuns pentru a-i împiedica pe creştini să privească adevăratul Sabat ca ziua sfântă a Domnului. Trebuia făcut încă un pas; sabatul fals trebuia înălţat la egalitate cu cel adevărat. La câţiva ani după decretul lui Constantin, episcopul Romei a conferit duminicii titlul de ziua Domnului. În felul acesta, oamenii au fost conduşi treptat să privească această zi ca având un grad de sfinţenie. Sabatul original era încă păstrat.
47:15 Arhiînşelătorul nu-şi terminase însă lucrarea. El era hotărât să adune întreaga lume creştină sub steagul lui şi să-şi exercite puterea prin locţiitorul său, semeţul pontif care se pretindea reprezentantul lui Hristos. Şi-a atins scopul prin păgâni numai pe jumătate convertiţi, prelaţi ambiţioşi şi feţe bisericeşti iubitoare de lume. Din când în când se ţineau sinoade grandioase, la care erau convocaţi demnitarii
47:16 bisericii din toată lumea. Aproape la fiecare sinod, Sabatul instituit de Dumnezeu era tot mai înjosit, în timp ce duminica era în aceeaşi măsură înălţată. Astfel, în cele din urmă, sărbătoarea păgână a ajuns să fie onorată ca o instituţie divină, în timp ce Sabatul biblic a fost declarat o reminiscenţă a iudaismului, iar păzitorii săi au fost anatemizaţi.
47:17 Marele apostat reuşise să se înalţe "mai presus de tot ce se numeşte 'Dumnezeu', sau de ce este vrednic de închinare." 2 Tesaloniceni 2,4. El a îndrăznit să schimbe singura poruncă a legii divine care îndreaptă omenirea spre Dumnezeul cel viu şi adevărat, fără posibilitate de confuzie. În porunca a patra Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul cerului şi al pământului, deosebindu-se astfel de toţi dumnezeii falşi. Ziua a şaptea a fost sfinţită ca zi de odihnă pentru om, ca un memorial al lucrării de creaţiune. Ea a fost destinată să le amintească întotdeauna oamenilor că viul Dumnezeu este izvorul existenţei lor, precum şi obiectul reverenţei şi închinării lor. Satana se străduieşte să-i împiedice pe oameni să-I fie loiali lui Dumnezeu şi să asculte de legea Lui; prin urmare, el îşi îndreaptă eforturile în special împotriva poruncii care arată că Dumnezeu este Creatorul.
47:18 Protestanţii susţin acum cu insistenţă că învierea Domnului Hristos a făcut ca duminica să fie sabatul creştin. Lipsesc, însă, dovezile biblice. Nici Domnul Hristos, nici apostolii nu au dat acestei zile o asemenea onoare. Ţinerea duminicii ca instituţie creştină îşi are originea în acea "taină a fărădelegii" care era la lucru chiar în zilele lui Pavel. Unde şi când a adoptat Domnul acest copil al papalităţii? Ce motiv bine întemeiat poate fi dat în favoarea unei schimbări despre care Scripturile nu au nimic de spus?
47:19 În secolul al şaselea, papalitatea şi-a întărit pe deplin poziţia. Scaunul puterii sale a fost stabilit în cetatea
47:20 împărătească, iar episcopul Romei a fost declarat capul întregii biserici. Păgânismul făcuse loc papalităţii. Balaurul i-a dat fiarei "puterea lui, scaunul lui de domnie şi o putere mare." Apocalipsa 13,2. La această dată a început perioada celor 1260 de ani de asuprire papală prezisă în profeţiile lui Daniel şi Ioan. (Daniel 7,25; Apocalipsa 13,5-7.) Creştinii erau forţaţi să aleagă fie să renunţe la integritatea lor şi să accepte ceremoniile şi închinarea papală, fie să-şi distrugă viaţa în celulele temniţei sau să sufere moartea pe scaunul de tortură, arşi pe rug sau decapitaţi. Atunci s-au împlinit cuvintele Domnului Isus din Luca 21,16.17: "Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu." Persecuţia s-a pornit împotriva celor credincioşi cu o furie mai mare decât oricând înainte, iar lumea a devenit un mare câmp de luptă. Timp de sute de ani biserica lui Hristos şi-a găsit refugiul în izolare şi obscuritate. Profetul Ioan spune în Apocalipsa 12,6: "Femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile."
47:21 Evul întunecat
47:22 Ascensiunea la putere a bisericii romane a marcat începutul Evului întunecat. Pe măsură ce puterea ei creştea, întunericul se adâncea. Credinţa a fost transferată de la Hristos, adevărata temelie, asupra papei din Roma. În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi pentru salvarea veşnică, oamenii priveau la papa şi la preoţii şi prelaţii împuterniciţi de el. Oamenii erau învăţaţi că papa era mijlocitorul lor şi că nimeni nu putea să se apropie de Dumnezeu decât prin el, ba mai mult, că el ţinea
47:23 locul lui Dumnezeu pentru ei şi de aceea trebuia ascultat fără nici o rezervă. Orice abatere de la cerinţele lui era suficientă ca să aducă pedeapsa cea mai severă asupra trupurilor şi sufletelor celor vinovaţi.
47:24 Cugetul poporului a fost astfel întors de la Dumnezeu către oamenii căzuţi, greşiţi şi cruzi şi, mai mult decât atât, către însuşi prinţul întunericului, care-şi exercita puterea prin ei. Păcatul era deghizat într-o haină de sfinţenie. Când Scripturile sunt interzise şi omul ajunge să se privească pe sine ca suprem, trebuie să ne aşteptăm numai la înşelătorie, vicleşug şi fărădelege josnică. Prin înălţarea legilor şi tradiţiilor omeneşti s-a manifestat corupţia ce vine întotdeauna ca rezultat al lepădării Legii lui Dumnezeu.
47:25 Zile de primejdie
47:26 Acelea au fost zile de primejdie pentru biserica lui Hristos. Purtătorii credincioşi ai stindardului erau cu adevărat puţini. Deşi adevărul nu a fost lăsat fără martori, părea uneori că rătăcirea şi superstiţia vor birui pe deplin, iar adevărata religie va fi alungată de pe pământ. Evanghelia a fost pierdută din vedere, dar s-au înmulţit formele religiei, iar poporul a fost împovărat cu mari şi grele pretenţii.
47:27 Oamenii nu numai că erau învăţaţi să privească la papă ca la mijlocitorul lor, ci şi să se încreadă în faptele lor pentru ispăşirea păcatelor. Lungi pelerinaje, penitenţe, închinarea la moaşte, înălţarea de biserici, locaşuri sfinte şi altare, plătirea unor sume mari către biserică şi multe alte fapte asemănătoare erau poruncite pentru a potoli mânia lui Dumnezeu sau pentru a-I câştiga favoarea; ca şi când Dumnezeu ar fi fost ca oamenii, să se mânie pentru nimicuri sau să fie împăcat prin daruri şi acte de penitenţă!
47:28 Secolele următoare au cunoscut o creştere continuă a rătăcirilor în doctrinele emise de Roma.
47:29 Chiar înainte de întemeierea papalităţii, se acordase atenţie învăţăturilor filozofilor păgâni, care au exercitat o influenţă în biserică. Mulţi dintre pretinşii convertiţi încă aderau la dogmele filozofiei lor păgâne şi nu numai că ei înşişi continuau să le studieze, dar le şi impuneau asupra altora ca un mijloc de a-şi extinde influenţa printre păgâni. Erori serioase au fost astfel introduse în credinţa creştină. Între ele se evidenţia credinţa în nemurirea naturală a omului şi conştienţa lui în moarte. Această doctrină a pus temelia pe care Roma a stabilit invocarea sfinţilor şi adorarea fecioarei Maria. Tot din aceasta a încolţit erezia chinului veşnic pentru cei nepocăiţi, care a fost inclusă de timpuriu în credinţa papală.
47:30 Atunci s-a pregătit calea şi pentru introducerea unei alte invenţii a păgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu, folosind-o pentru a îngrozi mulţimile credule şi superstiţioase. Această erezie afirmă existenţa unui loc de tortură, în care sufletele celor care nu au meritat osânda veşnică trebuie să sufere pedeapsa pentru păcatele lor, fiind apoi admişi în cer, după ce au fost eliberaţi de necurăţie.
47:31 Era nevoie de încă o născocire ca Roma să poată profita de temerile şi viciile susţinătorilor săi. Aceasta a fost doctrina indulgenţelor. Tuturor celor care se înrolau în războaiele pontifului, pentru a-şi extinde stăpânirea pământească, pentru a-şi pedepsi duşmanii sau pentru a-i extermina pe cei care îndrăzneau să-i nege supremaţia spirituală, i se făgăduia iertarea deplină de păcatele trecute, prezente şi viitoare precum şi absolvirea de toate suferinţele şi pedepsele din purgatoriu. Oamenii mai erau învăţaţi că plătind bani la biserică se puteau elibera de păcat şi puteau
47:32 elibera şi sufletele prietenilor lor morţi condamnaţi să se chinuiască în flăcări. Prin astfel de mijloace şi-a umplut Roma vistieriile şi şi-a susţinut splendoarea, luxul şi viciul pretinşilor reprezentanţi ai Aceluia care nu avea unde să-şi plece capul.
47:33 Serviciul biblic al cinei Domnului a fost înlocuit de jertfa idolatră a liturghiei. Preoţii catolici au pretins că schimbă, prin ritualul lor lipsit de sens, pâinea şi vinul în sângele şi trupul real al Domnului Hristos. În încumetarea lor blasfemiatoare, ei au susţinut pe faţă că au puterea de a-L "crea pe Creatorul lor." Tuturor creştinilor li s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, să declare credinţă acestei erezii odioase care insultă cerul. Cei care refuzau erau predaţi flăcărilor.
47:34 Miezul zilei papalităţii a fost miezul nopţii morale a lumii. Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute, nu numai poporului, ci şi preoţilor. Ca şi fariseii din vechime, conducătorii papali urau lumina ce le descoperea păcatele. Legea lui Dumnezeu, standardul neprihănirii, fiind îndepărtată, ei exercitau o putere nelimitată şi practicau viciul fără nici o reţinere. Înşelătoria, avariţia şi imoralitatea domneau. Oamenii nu se dădeau înapoi de la nici o crimă prin care ar fi putut obţine bogăţie sau o poziţie înaltă. Palatele papilor şi prelaţilor erau scena celor mai sălbatice orgii. Unii pontifi s-au făcut vinovaţi de crime atât de revoltătoare, încât conducătorii pământeşti au căutat să-i detroneze pe aceşti demnitari ai bisericii, ca fiind nişte monştri prea josnici pentru a fi toleraţi pe tron. Timp de secole, nu s-a realizat nici un progres în învăţământ, arte sau civilizaţie. O paralizie morală şi intelectuală lovise creştinătatea.