35:1 Cap. 33 - Vindecarea ologului
35:2 La scurt timp după coborârea Duhului Sfânt şi îndată după un timp petrecut în rugăciune stăruitoare, Petru şi Ioan, suindu-se la templu să se închine, au văzut un olog de patruzeci de ani, abătut şi lovit de sărăcie, care nu cunoscuse în viaţă decât durerea şi infirmitatea. Acest om nenorocit, dorise demult să meargă la Isus să fie vindecat, dar, fiind neajutorat, a fost îndepărtat din locul unde lucra Marele Medic. Până la urmă, rugăminţile lui stăruitoare au determinat pe nişte persoane amabile să-l ducă la poarta templului. Când a ajuns acolo, însă, a descoperit că Tămăduitorul în care îşi pusese toate speranţele fusese dat la o moarte crudă.
35:3 Dezamăgirea lui a stârnit mila celor care ştiau cât de mult sperase şi aşteptase să fie vindecat de Isus, aşa că îl aduceau în fiecare zi la templu ca trecătorii să fie mişcaţi şi să-i dea câte ceva pentru a-şi putea uşura trebuinţele prezente. Când au trecut Petru şi Ioan, el le-a cerut milostenie. Ucenicii l-au privit cu compasiune. "Petru, ca şi Ioan, s-a uitat ţintă la el şi a zis: 'Uită-te la noi!' 'Argint şi aur n-am, dar ce am îţi dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!'"
35:4 Chipul bietului om s-a întristat când
35:5 Petru şi-a declarat sărăcia, dar s-a luminat de speranţă şi credinţă când ucenicul a continuat să vorbească. "L-a apucat de mâna dreaptă şi l-a ridicat în sus. Îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele; dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble. A intrat cu ei în templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu. Tot norodul l-a văzut umblând şi lăudând pe Dumnezeu. Îl cunoşteau că era cel ce şedea la poarta Frumoasă a templului şi s-au umplut de uimire şi de mirare pentru cele ce i se întâmplaseră."
35:6 Evreii au fost uimiţi că ucenicii puteau face minuni la fel ca Isus. Ei presupuneau că El era mort şi se aşteptau ca toate aceste manifestări minunate să fi încetat odată cu El. Totuşi, iată că omul acesta, care fusese timp de patruzeci de ani un olog neputincios, se bucura acum să-şi folosească din plin picioarele, fiind eliberat de durere şi fericit să creadă în Isus.
35:7 Apostolii au văzut uimirea poporului şi i-au întrebat de ce erau miraţi de minunea la care fuseseră martori şi-i priveau cu respect şi uimire, ca şi cum prin propria lor putere ar fi făcut acest lucru. Petru i-a asigurat că vindecarea fusese făcută prin meritele lui Isus din Nazaret, pe care Îl lepădaseră şi Îl răstigniseră, dar pe care Dumnezeu Îl înviase a treia zi. "Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-L vedeţi şi-L cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii. Şi acum, fraţilor, ştiu că din necunoştinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura proorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi."
35:8 După înfăptuirea acestei minuni, oamenii s-au strâns laolaltă în templu. Petru le vorbea
35:9 într-o parte, iar Ioan în altă parte a templului. Vorbindu-le deschis despre marea crimă a evreilor de a-L respinge şi a-L da la moarte pe Prinţul vieţii, apostolii au fost atenţi să nu-i ducă la mânie sau disperare. Petru voia să micşoreze atrocitatea vinei lor atât cât era posibil, admiţând că făcuseră totul din neştiinţă. El le-a declarat că Duhul Sfânt îi chema să se pocăiască de păcatele lor şi să fie convertiţi; că nu era nici o speranţă pentru ei, decât prin harul lui Hristos pe care ei Îl răstigniseră; numai prin credinţa în El le puteau fi şterse păcatele, cu sângele Lui.
35:10 Arestarea şi judecarea apostolilor
35:11 Saducheii au fost foarte agitaţi din cauza acestei predicări despre învierea lui Hristos şi despre faptul că, prin moartea şi învierea Lui, îi va învia până la urmă pe toţi cei din morminte. Au simţit că doctrina lor preferată era în primejdie şi reputaţia le era în joc. Căpitanul templului şi unii din slujbaşi erau saduchei. Căpitanul, cu ajutorul unor saduchei, i-a arestat pe cei doi apostoli şi i-a aruncat în temniţă, pentru că era prea târziu să le cerceteze cazurile în seara aceea.
35:12 În ziua următoare, Ana, Caiafa şi alţi demnitari ai templului s-au adunat pentru judecarea celor prinşi, care au fost aduşi înaintea lor. Exact în aceeaşi sală şi în faţa aceloraşi oameni, se lepădase Petru în mod ruşinos de Domnul lui. Toate acestea i-au venit în minte ucenicului cu claritate, când a fost adus acolo la propria-i judecată. Avea acum ocazia să-şi răscumpere laşitatea de mai înainte.
35:13 Cei prezenţi şi-au amintit rolul jucat de Petru la judecata Învăţătorului lui şi se măguleau că-l vor putea intimida ameninţându-l cu
35:14 închisoarea şi moartea. Dar acel Petru care se lepădase de Hristos în ceasul marii Lui nevoi era ucenicul impulsiv, încrezător în sine, mult diferit de cel care se afla în ziua aceea în faţa Sinedriului pentru examinare. El se convertise; nu se mai încredea în sine şi nu mai era un lăudăros mândru. Fusese umplut cu Duhul Sfânt şi prin puterea Lui devenise tare ca stânca, plini de curaj şi, totuşi, modest în a-L înălţa pe Hristos. Era gata să îndepărteze pata apostaziei lui, onorând Numele pe care odată refuzase să-L recunoască.
35:15 Apărarea cutezătoare a lui Petru
35:16 Până atunci, preoţii evitaseră să se menţioneze răstignirea sau învierea lui Isus; dar acum, ca să-şi împlinească scopul, au fost forţaţi să-i întrebe pe acuzaţi cu ce putere înfăptuiseră remarcabila vindecare a omului handicapat. Atunci, Petru, plin de Duhul Sfânt, li s-a adresat cu respect preoţilor şi bătrânilor şi a declarat: "S-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. El este 'piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.' În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi."
35:17 Sigiliul lui Hristos era pe cuvintele lui Petru, iar faţa lui era luminată de Duhul Sfânt. Chiar lângă el, ca un martor convingător, stătea omul care fusese vindecat într-un chip aşa de minunat. Înfăţişarea acestui om, care cu doar câteva ore în urmă fusese un olog neputincios, dar cu sănătatea restabilită acum şi iluminat cu privire la Isus din Nazaret,
35:18 adăuga o mărturie puternică la cuvintele lui Petru. Preoţii, conducătorii şi poporul erau tăcuţi. Conducătorii nu aveau putere să-i respingă cuvintele. Fuseseră obligaţi să asculte ceea ce nu doreau deloc să audă: despre învierea lui Isus Hristos şi despre puterea Lui din cer de a face minuni, prin intermediul apostolilor Lui de pe pământ.
35:19 Apărarea lui Petru, în care el a recunoscut cu îndrăzneală de unde îi venea puterea, i-a înspăimântat. El se referise la piatra lepădată de zidari -- însemnând autorităţile bisericii, care ar fi trebuit să înţeleagă valoarea Aceluia pe care L-au lepădat -- dar care totuşi a fost pusă în capul unghiului. În acele cuvinte, Petru se referea la Domnul Hristos, care era piatra de temelie a bisericii.
35:20 Oamenii erau uimiţi de îndrăzneala ucenicilor. Credeau că, din cauză că aceştia erau nişte pescari ignoranţi, vor fi biruiţi de ruşine când se vor confrunta cu preoţii, cărturarii şi bătrânii. Dar au priceput că ei fuseseră cu Isus. Apostolii vorbeau aşa cum vorbise El, cu o putere convingătoare care-i aducea la tăcere pe adversari. Ca să-şi ascundă încurcătura, preoţii şi conducătorii au poruncit ca apostolii să fie duşi de acolo, ca ei să se poată sfătui.
35:21 Au căzut cu toţii de acord că ar fi fost inutil să nege faptul că omul acela fusese vindecat prin puterea dată apostolilor în Numele lui Isus cel răstignit. Bucuroşi ar fi acoperit minunea cu minciuni, dar aceasta fusese înfăptuită în plină zi, în faţa unei mulţimi, şi deja ajunsese la cunoştinţa a mii de oameni. Ei simţeau că această lucrare trebuia imediat oprită, altfel Isus va câştiga mulţi credincioşi, apoi va
35:22 urma ocara lor şi vor fi socotiţi vinovaţi de omorârea Fiului lui Dumnezeu.
35:23 În ciuda dispoziţiei lor de a-i nimici pe ucenici, nu au îndrăznit decât să-i ameninţe cu cea mai severă pedeapsă, dacă mai continuau să înveţe sau să lucreze în Numele lui Isus. La aceasta, Petru şi Ioan au declarat cu îndrăzneală că lucrarea le fusese dată de Dumnezeu şi că nu puteau decât să vorbească despre lucrurile pe care le văzuseră şi le auziseră. Preoţii i-ar fi pedepsit bucuroşi pe aceşti bărbaţi nobili pentru loialitatea lor neclintită faţă de chemarea lor sacră, dar se temeau de popor, "căci toţi slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate." Aşa că, după ce li s-au repetat ameninţări şi porunci, apostolii au fost puşi în libertate.