7:1 Cap. 5 - Cain şi Abel puşi la încercare
7:2 Cain şi Abel, fiii lui Adam, se deosebeau foarte mult în caracter. Abel avea un duh de credincioşie faţă de Dumnezeu; el vedea dreptate şi milă în purtarea Creatorului faţă de neamul omenesc căzut în păcat şi, plin de recunoştinţă, a primit nădejdea răscumpărării. Dar Cain nutrea sentimente de revoltă şi a murmurat împotriva lui Dumnezeu pentru blestemul rostit asupra pământului şi asupra neamului omenesc, din cauza păcatului lui Adam. El a îngăduit ca mintea lui să alerge pe aceleaşi căi care l-au dus pe Satana la cădere, cultivând dorinţa de înălţare de sine şi punând la îndoială dreptatea şi autoritatea divină.
7:3 Aceşti fraţi au fost puşi la încercare, aşa după cum şi Adam fusese mai înaintea lor pus la încercare, pentru a se dovedi dacă ei vor crede şi vor asculta de cuvântul lui Dumnezeu. Ei cunoşteau măsurile luate pentru mântuirea omului şi înţelegeau sistemul jertfelor pe care le rânduise Dumnezeu. Ei ştiau că prin aceste jertfe trebuia să-şi exprime credinţa în Mântuitorul pe care Îl preînchipuiau şi, în acelaşi timp, să recunoască totala lor dependenţă de El în ceea ce priveşte iertarea; ei ştiau că, printr-o ascultare de planul divin pentru mântuirea lor, dădeau dovadă de ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu. Fără vărsare de sânge nu putea fi iertare de păcat; iar ei trebuia să-şi demonstreze credinţa în sângele lui Hristos ca fiind ispăşirea făgăduită, aducând ca dar de jertfă pe întâii născuţi ai turmelor lor. În afară de aceasta, mai trebuia să fie aduse înaintea Domnului, ca dar de mulţumire, primele roade ale pământului.
7:4 Cei doi fraţi au înălţat altarele lor la fel şi fiecare a adus o jertfă. Abel a adus o jertfă din turmă, aşa după cum cereau învăţăturile Domnului. "Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui" (Gen.4,4). Din cer a coborât foc şi a mistuit jertfa. Dar Cain, nesocotind porunca directă şi lămurită a Domnului, a adus un dar numai din roadele pământului. Din cer n-a venit nici un semn care să arate că ea a fost primită. Abel a stăruit pe lângă
7:5 fratele său să se apropie de Dumnezeu pe căile rânduite de sus, dar stăruinţele lui n-au izbutit decât să-l facă pe Cain să fie mai hotărât să-şi urmeze propria sa cale. Fiind mai vârstnic, gândea că este mai presus de mustrările fratelui său şi i-a dispreţuit sfatul.
7:6 Cain se înfăţişă înaintea lui Dumnezeu având în inima sa nemulţumire şi necredinţă cu privire la jertfa făgăduită şi la nevoia de a aduce jertfe ca daruri. Darul său nu dovedea pocăinţă faţă de păcat. El gândea, aşa cum mulţi gândesc astăzi, că ar fi o dovadă de slăbiciune a urma exact planul rânduit de Dumnezeu, de a se încrede în totul pentru mântuire în ispăşirea Mântuitorului făgăduit. El a ales calea încrederii în sine. El avea să se înfăţişeze în virtutea propriilor sale merite. El nu a adus mielul şi nu a unit sângele mielului cu darul său, ci a adus roadele sale, produsele muncii sale. El a adus darul său ca o favoare pe care o făcea lui Dumnezeu, prin care nădăjduia să-şi asigure binecuvântarea divină. Cain a ascultat prin faptul că a zidit un altar, a ascultat să aducă o jertfă; dar el a dat pe faţă numai o ascultare parţială. Partea esenţială, recunoaşterea nevoii unui Mântuitor, a fost trecută cu vederea.
7:7 În ce priveşte naşterea şi învăţătura religioasă, aceşti fraţi erau egali. Amândoi erau păcătoşi şi amândoi recunoşteau cerinţele lui Dumnezeu de respect şi închinare. Privită din punct de vedere al manifestării exterioare, religia lor era aceeaşi până la un anumit punct, dar, dincolo de acesta, deosebirea dintre cei doi era mare.
7:8 "Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain" (Evr.11,4). Abel a înţeles marele principiu al mântuirii. El s-a recunoscut păcătos, a văzut păcatul şi plata păcatului, moartea, stând între sufletul său şi comuniunea cu Dumnezeu. El a dus jertfa înjunghiată, viaţa sacrificată, recunoscând astfel cerinţa Legii care fusese călcată. Prin sângele vărsat, a privit la jertfa viitoare, Hristos, murind pe crucea Golgotei, şi, punându-şi încrederea în ispăşirea ce urma să fie adusă acolo, a primit mărturia că este îndreptăţit, iar jertfa sa primită.
7:9 Cain a avut aceeaşi ocazie de a învăţa şi a primi aceste adevăruri, cum a avut şi Abel. El nu era victima unui plan arbitrar. Nu a fost ales unul dintre fraţi ca să fie primit de Dumnezeu, iar celălalt să fie lepădat. Abel a ales credinţa şi ascultarea; Cain, necredinţa şi răzvrătirea. În aceasta constă întreaga problemă.
7:10 Cain şi Abel reprezintă două clase de oameni, care vor exista întotdeauna în lume până la încheierea vremurilor. Una dintre clase se foloseşte de jertfa
7:11 rânduită pentru păcat, în timp ce cealaltă clasă se aventurează să depindă de propriile ei merite; jertfa lor este o jertfă lipsită de puterea mijlocirii divine şi, astfel, ea nu este în stare să-l facă pe om să aibă iarăşi parte de favoarea lui Dumnezeu. Căci numai prin meritele Domnului Isus păcatele noastre pot fi iertate. Aceia care nu simt nevoia de sângele lui Hristos, care cred că prin propriile lor fapte, fără harul divin, pot să-şi asigure aprobarea lui Dumnezeu, fac aceeaşi greşeală pe care a făcut-o şi Cain. Dacă nu primesc sângele curăţitor, ei sunt sub osândă. O altă cale prin care să poată scăpa de sub blestemul păcatului nu există.
7:12 Clasa închinătorilor care urmează pilda lui Cain cuprinde cea mai mare parte a lumii, deoarece aproape toate religiile false s-au bazat pe acelaşi principiu, şi anume că omul se poate sprijini pe propriile sale eforturi spre a fi mântuit. Unii susţin că neamul omenesc nu are nevoie de mântuire, ci de progres, că omul poate să se înnobileze, să se înalţe şi să se renască de la sine. După cum Cain a socotit că poate obţine favoarea divină printr-un dar căruia îi lipsea sângele jertfei, tot astfel şi aceştia aşteaptă să înalţe neamul omenesc până la înălţimea standardului divin fără să aibă nevoie de ispăşire. Istoria vieţii lui Cain ne arată care sunt în mod sigur urmările. Ea ne arată ce poate ajunge omul despărţit de Hristos. Neamul omenesc nu are puterea să se renască singur. El nu tinde să meargă în sus, către cele dumnezeieşti, ci în jos, către cele satanice. Unica noastră nădejde este Hristos. "Căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. Căci în nimeni altul nu este mântuire" (Fapte 4,12).
7:13 Adevărata credinţă, care se întemeiază în totul pe Hristos, se va da pe faţă prin ascultare faţă de toate cerinţele lui Dumnezeu. Din zilele lui Adam şi până în prezent, marea luptă se dă cu privire la ascultarea de Legea lui Dumnezeu. În toate veacurile au fost oameni care au pretins că au drept la binecuvântările lui Dumnezeu, chiar în timp ce nesocoteau unele dintre poruncile Sale. Dar Sfintele Scripturi ne spun că prin fapte "este făcută desăvârşită credinţa" şi că, fără faptele ascultării, credinţa "este moartă" (Iacov 2,22.17). Acela care mărturiseşte că Îl cunoaşte pe Dumnezeu "şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el" (1 Ioan 2,4).
7:14 Când Cain a văzut că jertfa lui a fost respinsă, s-a mâniat pe Domnul şi pe Abel; el s-a mâniat pentru că Dumnezeu n-a primit ceea ce omul pusese în locul jertfei rânduite de Dumnezeu şi s-a mâniat pe fratele său pentru că alesese să asculte de Dumnezeu,
7:15 în loc să se unească cu el în revolta împotriva Lui. Cu toată nesocotirea de către Cain a poruncii divine, Dumnezeu nu l-a părăsit; ci S-a plecat să stea de vorbă cu omul care se arătase aşa de iraţional. Şi Domnul i-a zis lui Cain: "Pentru ce te-ai mâniat, şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?" (Gen.4,6.7). Printr-un sol îngeresc, i-a fost transmisă avertizarea divină: "Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă" (Gen.4,7). Alegerea depindea de Cain. Dacă se încredea în meritele Mântuitorului făgăduit şi avea să asculte de cerinţele lui Dumnezeu, el urma să se bucure de favoarea Lui. Dar dacă avea să stăruie în necredinţă şi fărădelege, el nu avea nici un motiv să se plângă de faptul că Dumnezeu l-a lepădat.
7:16 Dar în loc să-şi recunoască păcatul, Cain a continuat să se plângă de nedreptatea lui Dumnezeu şi să nutrească gelozie şi ură faţă de Abel. Plin de mânie, el i-a adus reproşuri fratelui său şi a căutat să-l atragă într-o ceartă cu privire la felul în care Se poartă Dumnezeu cu ei. Cu umilinţă, dar fără teamă şi hotărât, Abel a apărat dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu. El i-a arătat lui Cain greşeala şi a căutat să-l convingă de faptul că răul era în el. El l-a îndreptat spre mila lui Dumnezeu, manifestată în cruţarea vieţii părinţilor lor, când ar fi putut să-i pedepsească cu o moarte instantanee, şi a mai adăugat că Dumnezeu îi iubea, căci altfel n-ar fi dat pe Fiul Său, sfânt şi nevinovat, ca să sufere pedeapsa pe care ei şi-o atrăseseră. Toate acestea n-au făcut decât să aprindă şi mai tare mânia lui Cain. Raţiunea şi conştiinţa îi spuneau că Abel avea dreptate; dar era furios pentru faptul că acela care ar fi trebuit să asculte de sfatul lui îşi putea îngădui să fie de altă părere şi că nu putea câştiga nici o simpatie în răzvrătirea lui. În furia mâniei lui, îl omorî pe fratele său.
7:17 Cain l-a urât şi l-a ucis pe fratele său nu pentru că Abel săvârşise vreo faptă rea, ci "pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite" (1 Ioan 3,12). La fel, în toate veacurile, cei răi i-au urât pe cei care erau mai buni ca ei. Viaţa de ascultare şi de credinţă neşovăielnică a lui Abel era o continuă mustrare pentru Cain. "Oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele" (Ioan 3,20). Cu cât este mai strălucitoare lumina cerească, reflectată de caracterul servilor credincioşi ai lui Dumnezeu, cu atât mai clar se văd păcatele celor netemători de Dumnezeu şi cu atât mai hotărâte vor fi străduinţele lor de a-i nimici pe aceia care le tulbură pacea.
7:18 Uciderea lui Abel a fost primul exemplu de vrăjmăşia despre care Dumnezeu spusese că va exista între şarpe şi sămânţa femeii - între Satana şi supuşii săi şi Hristos şi urmaşii Lui. Prin păcatul omului, Satana a câştigat stăpânirea asupra neamului omenesc, dar Hristos avea să-l facă în stare să lepede jugul lui. Ori de câte ori, prin credinţa în Mielul lui Dumnezeu, un suflet renunţă să mai slujească păcatului, mânia lui Satana se aprinde. Viaţa cea sfântă a lui Abel era o mărturie împotriva susţinerilor lui Satana că este cu neputinţă ca omul să ţină Legea lui Dumnezeu. Când Cain, împins de duhul cel rău, a văzut că nu îl poate stăpâni pe Abel, s-a înfuriat aşa de tare, încât i-a luat viaţa. Şi, ori de câte ori se va afla cineva care va sta pentru apărarea dreptăţii Legii lui Dumnezeu, acelaşi spirit se va da pe faţă împotriva lui. Este acelaşi spirit care în decursul tuturor veacurilor a înălţat rugurile şi a aprins focul pentru a-i nimici pe ucenicii lui Hristos. Dar cruzimile îngrămădite asupra urmaşilor lui Isus sunt insuflate de Satana şi de oastea lui, deoarece aceştia nu-i pot constrânge să li se supună. Aceasta este furia unui vrăjmaş înfrânt. Fiecare martir al lui Isus a murit ca biruitor. Profetul spune: "Ei l-au biruit (pe 'balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana'), prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte" (Apoc.12,11.9).
7:19 Cain, ucigaşul, a fost curând chemat să răspundă de crima lui. "Domnul a zis lui Cain: 'Unde este fratele tău Abel?' El a răspuns: 'Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?'" (Gen.4,9). Cain mersese atât de departe în păcat, încât pierduse simţul prezenţei continue a lui Dumnezeu, cum şi al măreţiei şi al atotcunoştinţei Sale. De aceea, el se folosi de neadevăr pentru a-şi ascunde vina.
7:20 Din nou Domnul i-a vorbit lui Cain: "Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine" (vers.10). Dumnezeu i-a dat lui Cain prilejul să-şi mărturisească păcatul. El avusese timp să se gândească. Cunoştea grozăvia faptei pe care o săvârşise şi a minciunii pe care o rostise pentru a o ascunde; dar el era tot revoltat şi sentinţa nu a mai fost amânată. Glasul divin care fusese auzit chemând şi mustrând rosti cuvintele îngrozitoare: "Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău. Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ" (Gen.4,11-12).
7:21 Cu toate că, datorită crimei sale, Cain merita condamnarea la moarte, Creatorul milostiv i-a cruţat viaţa şi i-a mai dat ocazia să se pocăiască. Dar Cain a trăit numai pentru a-şi împietri inima, pentru a încuraja răzvrătirea împotriva autorităţii divine şi pentru a ajunge căpetenia unui şir de păcătoşi îndrăzneţi şi decăzuţi. Acest singur apostat, stăpânit şi condus de Satana, a ajuns un ispititor al altora; iar pilda şi influenţa lui şi-au exercitat influenţa lor demoralizatoare, până când pământul a devenit atât de corupt şi plin de violenţă, încât se impunea nimicirea lui.
7:22 Cruţând viaţa primului ucigaş, Dumnezeu a dat întregului univers o lecţie în legătură cu marea luptă. Istoria întunecată a vieţii lui Cain şi a urmaşilor săi a fost o ilustrare a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă i s-ar fi îngăduit păcătosului să trăiască veşnic şi să aducă la îndeplinire revolta lui împotriva lui Dumnezeu. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu a avut alt rezultat decât acela că păcătoşii au devenit mai îndrăzneţi şi mai sfidători în nelegiuirea lor. Cincisprezece veacuri după ce s-a rostit sentinţa asupra lui Cain, universul a fost martor al roadelor pe care le-au adus influenţa şi exemplul lui, în crimele şi stricăciunea care au inundat pământul. S-a făcut vizibil faptul că sentinţa de moarte rostită asupra neamului omenesc decăzut, din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, era atât dreaptă, cât şi plină de îndurare. Cu cât oamenii trăiau mai mult în păcat, cu atât se ticăloşeau mai rău. Sentinţa divină, care a pus capăt unei vieţi de nelegiuire fără frâu şi a scăpat lumea de influenţa acelora care se împietreau în răzvrătirea lor, era mai mult o binecuvântare decât un blestem.
7:23 Satana este fără încetare la lucru, cu energie neobosită şi sub o mie de măşti, ca să înfăţişeze rău caracterul şi cârmuirea lui Dumnezeu. Cu planuri bine întocmite şi larg cuprinzătoare, cu puteri miraculoase, el a luptat ca să-i ţină pe locuitorii lumii sub înşelăciunile sale. Dumnezeu, Cel Nemărginit şi Atotînţelept, vede sfârşitul de la început, iar în tratarea răului, planurile Sale sunt întinse şi mult cuprinzătoare. Scopul Său a fost nu numai acela de a înfrânge revolta, ci şi de a demonstra înaintea întregului univers natura răzvrătirii. În desfăşurarea sa, planul lui Dumnezeu arăta atât dreptatea, cât şi mila Sa, îndreptăţind pe deplin înţelepciunea şi neprihănirea Sa în felul în care El tratează răul.
7:24 Locuitorii sfinţi ai celorlalte lumi urmăreau cu cel mai profund interes evenimentele ce se petreceau pe pământ. În condiţiile existente în lume înainte de potop, ei au văzut ilustrate urmările conducerii pe care Lucifer
7:25 se străduia să o întroneze în cer, înlăturând autoritatea lui Hristos şi dând la o parte Legea lui Dumnezeu. În păcătoşii încăpăţânaţi ai lumii de dinainte de potop, ei au văzut supuşii asupra cărora domnea Satana. Gândurile inimii oamenilor erau în fiecare zi îndreptate spre rău (Gen.6,5). Fiecare emoţie, fiecare impuls al inimii şi fiecare închipuire a minţii erau în luptă cu principiile dumnezeieşti de curăţie, pace şi iubire. Toate acestea erau un exemplu al stricăciunii îngrozitoare, rezultat al acţiunii lui Satana de a înlătura de la făpturile lui Dumnezeu restricţiile sfintei Sale Legi.
7:26 Prin faptele ce vor fi aduse la iveală în desfăşurarea marii lupte, Dumnezeu va demonstra principiile, rânduielile guvernării Sale, care au fost falsificate de Satana şi de către toţi aceia pe care el i-a înşelat. Dreptatea Lui va fi în cele din urmă recunoscută de întreaga lume, deşi această recunoaştere va veni prea târziu pentru a-i mai putea salva pe rebeli. Dumnezeu are simpatia şi aprobarea întregului Univers când, pas cu pas, marele Său plan înaintează către împlinirea lui deplină. El va păstra acestea şi mai departe, până la nimicirea definitivă a rebeliunii. Se va vedea deci că toţi aceia care au părăsit preceptele divine s-au aşezat de partea lui Satana în lupta împotriva lui Hristos. Când prinţul lumii acesteia va fi judecat şi când toţi aceia care s-au unit cu el vor împărtăşi soarta lui, întregul Univers, ca martor la rostirea sentinţei, va declara: "Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor" (Apoc.15,3).