65:1 Cap. 63 - David şi Goliat
65:2 Când şi-a dat seama că fusese lepădat de Dumnezeu şi a simţit puterea cuvintelor condamnatoare pe care i le adresase profetul, împăratul Saul s-a umplut de o furioasă revoltă şi de deznădejde. Capul mândru al împăratului nu s-a plecat ca urmare a unei adevărate pocăinţe. El nu-şi dădea bine seama de adevăratul caracter al păcatului şi nu şi-a venit în fire pentru a începe o viaţă mai bună, ci a continuat să cugete la ceea ce el numea o nedreptate a lui Dumnezeu care-i răpea tronul şi-i jefuia pe urmaşii săi de moştenire. Mintea lui nu mai vedea altceva decât nenorocirea care se abătuse asupra casei lui. El se gândea că vitejia pe care o dovedise în înfrângerea duşmanilor putea să acopere păcatul neascultării. N-a primit cu blândeţe mustrarea lui Dumnezeu, ci duhul lui trufaş l-a împins la deznădejde până acolo, încât a ajuns pe pragul nebuniei. Sfetnicii l-au îndemnat să-şi ia în slujbă un cântăreţ iscusit, nădăjduind că sunetele alinătoare ale unui instrument plăcut îi vor linişti duhul chinuit. Providenţa divină a condus lucrurile, aşa ca David să fie adus la împărat ca un cântăreţ iscusit la harpă. Acordurile sale alese, inspirate de Cer, au avut influenţa dorită. Melancolia care-l urmărea pe Saul şi care se lăsase ca un nor întunecos asupra sufletului lui a fost îndepărtată.
65:3 Când serviciile lui la curtea lui Saul nu mai erau dorite, David se înapoia la turmele lui, printre coline, şi îşi păstra mai departe simplitatea inimii şi a purtării. De câte ori era nevoie, era chemat pentru a sluji înaintea împăratului şi pentru a linişti duhul tulburat al monarhului, până ce duhul cel rău se îndepărta. Dar, cu toate că Saul arăta mare plăcere pentru David şi cântecele lui, tânărul păstor se înapoia cu un simţământ de uşurare şi de bucurie de la casa împăratului, pentru a se duce pe câmpiile şi colinele vieţii lui de păstor.
65:4 David creştea în bunăvoinţă înaintea Domnului şi a oamenilor. I se dăduseră învăţături cu privire la căile lui Dumnezeu şi acum îşi pusese pe inimă
65:5 să împlinească voia lui Dumnezeu pe deplin. Avea noi subiecte la care să mediteze. Fusese la curtea împăratului şi văzuse răspunderile demnităţii imperiale, descoperise câteva dintre ispitele care cuprinseseră inima lui Saul şi pătrunsese în câteva dintre tainele caracterului şi purtării primului împărat al lui Israel. El a văzut că mărirea demnităţii imperiale era întunecată de un nor de griji şi a recunoscut că familia lui Saul, în viaţa sa particulară, era departe de a fi fericită. Toate acestea făceau ca, în mintea celui care fusese uns ca viitor împărat peste Israel, să se ridice gânduri tulburi. Dar, când se pierdea în meditaţie adâncă şi era chinuit de închipuiri tulburătoare, punea mâna pe harpă şi făcea ca melodiile ei plăcute să-i înalţe gândurile la Autorul a tot ce este bun, iar norii întunecoşi care păreau să acopere viitorul se împrăştiau.
65:6 Dumnezeu îl învăţase pe David lecţii de credinţă. După cum fusese educat Moise pentru lucrarea sa, tot astfel l-a pregătit Domnul şi pe fiul lui Isai pentru a deveni conducătorul poporului Său ales. Prin lucrarea de priveghere asupra turmei, el a ajuns să înţeleagă grija pe care Marele Păstor o are pentru oile păşunii Sale. Colinele singuratice şi prăpăstiile sălbatice pe unde pribegea David cu oile sale erau ascunzători ale animalelor de pradă. Nu rareori, din desişurile Iordanului venea leul sau ursul din ascunzătorile lui de pe dealuri, furios de foame, gata ca să atace turmele. După obiceiurile de atunci, David nu era înarmat decât cu praştia şi cu toiagul de păstor; cu toate acestea, de timpuriu a dat dovadă de putere şi curaj în apărarea bunurilor încredinţate lui. În descrierea de mai târziu a acestor întâmplări, el zicea: "Când un leu sau un urs venea să ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l omoram" (1 Sam.17,34.35). Experienţa în lucrurile acestea a pus la încercare inima lui David şi a dezvoltat în el curaj, putere şi credinţă.
65:7 Chiar înainte de a fi chemat la curtea lui Saul, David se distinsese prin fapte de bravură. Slujbaşul care îi atrăsese atenţia împăratului asupra lui a spus despre el că este "un om tare şi voinic, vorbeşte bine, este frumos la chip", apoi a adăugat: "Domnul este cu el" (1 Sam.16,18).
65:8 Când izraeliţii au declarat război filistenilor, trei dintre fiii lui Isai s-au alăturat oştirii lui Saul; dar David rămăsese
65:9 acasă. Totuşi, după un timp, el s-a dus să viziteze tabăra lui Saul. Trimis de tatăl său, el trebuia să le ducă fraţilor săi mai mari o solie şi un dar şi să afle dacă sunt încă sănătoşi şi în siguranţă. Dar, fără ca Isai să ştie lucrul acesta, tânărul păstor avea o însărcinare mai mare. Oştile lui Israel erau în primejdie şi David fusese condus de un înger pentru a-şi salva poporul.
65:10 Apropiindu-se de oştire, David auzi zgomotul unei mari mişcări, ca la începutul unei încăierări. "Oştirea pornise să se aşeze în rânduri de bătaie şi scotea strigăte de război". Israel şi filistenii se înşiraseră oştire către oştire. David fugi spre locul unde era oastea şi îi salută pe fraţii săi. În timp ce vorbea cu ei, apăru Goliat, apărătorul filistenilor, îi batjocori pe izraeliţi şi-i provocă să scoată din rândurile lor un om care să se lupte cu el. Îşi repetă provocarea şi, când văzu că întregul Israel e cuprins de teamă şi înţelese că provocarea filisteanului le fusese aruncată zi după zi, fără să se ridice vreun luptător pentru a-l aduce la tăcere pe lăudăros, David se aprinse de mânie. Ardea de zel să apere onoarea viului Dumnezeu şi a poporului Său.
65:11 Oştirea lui Dumnezeu era descurajată. Tot avântul îi pierise. Fiecare zicea: "Aţi văzut pe omul acesta înaintând? A înaintat ca să arunce ocară asupra lui Israel." Plin de ruşine şi supărare, David strigă: "Cine este filisteanul acesta, acest netăiat împrejur, ca să ocărască oştirea Dumnezeului celui viu?"
65:12 Eliab, fratele cel mare al lui David, cunoştea bine sentimentele care-l însufleţeau pe tânărul bărbat când a auzit aceste vorbe. Deşi păstor, David dovedise o dârzenie, un curaj şi o putere cum rar se vedeau; iar vizita tainică a lui Samuel în casa tatălui lor şi tăcuta sa dispariţie trezise în inima fraţilor lui bănuieli cu privire la adevăratul scop al vizitei. Gelozia lor a fost stârnită când au văzut că David este onorat mai mult decât ei şi nu l-au mai privit cu respectul şi iubirea pe care le merita datorită integrităţii şi iubirii sale frăţeşti. Nu vedeau în el decât un mic păstor, iar Eliab vedea în întrebarea pusă de el numai o mustrare pentru propria lui laşitate, pentru că el nu făcea nici o încercare pentru a-l aduce la tăcere pe uriaşul filistenilor. Mânios, fratele mai vârstnic zise: "Pentru ce te-ai pogorât tu,
65:13 şi cui ai lăsat acele puţine oi în pustie? Îţi cunosc eu mândria şi răutatea inimii. Te-ai pogorât să vezi lupta". Plin de respect, dar hotărât, David răspunse: "Ce-am făcut oare? Nu pot să vorbesc astfel?"
65:14 Cuvintele lui David au fost raportate împăratului care a cerut ca tânărul să fie adus înaintea lui. Saul ascultă uimit cuvintele păstorului care spuse: "Nimeni să nu-şi piardă nădejdea din cauza filisteanului acestuia! Robul tău va merge să se bată cu el". Saul se străduia să-l oprească pe David de la hotărârea lui, dar tânărul nu s-a lăsat clintit. El răspunse în cuvinte nepretenţioase, simple, povestind ce i se întâmplase în timp ce păzea oile tatălui său. El zise: "Domnul care m-a izbăvit din gheara leului, şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mâna acestui filistean". Şi Saul i-a zis lui David: "Du-te şi Domnul să fie cu tine!"
65:15 Timp de patruzeci de zile, oastea lui Israel tremurase în faţa provocărilor îngâmfate ale acestui filistean uriaş. Inima li se înmuia când vedeau fiinţa aceea uriaşă care avea o înălţime de şase coţi şi o palmă. Pe cap avea un coif de aramă şi purta nişte zale de solzi care cântăreau cinci mii de sicli şi avea nişte turetci de aramă peste fluierele picioarelor şi o pavăză de aramă între umeri. Îmbrăcămintea lui era din plăci de aramă care cădeau unele peste altele ca solzii de peşte şi se îmbinau aşa de strâns, încât nu era cu putinţă să pătrundă prin platoşă vreo săgeată sau vreun vârf de lance. "Coada suliţei lui era ca un sul de ţesut şi fierul suliţei cântărea şase sute de sicli de fier. Cel ce-i purta scutul mergea înaintea lui".
65:16 Dimineaţa şi seara, Goliat se apropia de tabăra israeliţilor strigând: "Pentru ce ieşiţi şi vă aşezaţi în şiruri de bătaie? Nu sunt eu filistean şi nu sunteţi voi slujitorii lui Saul? Alegeţi un om care să se pogoare împotriva mea! Dacă va putea să se bată cu mine şi să mă omoare, noi vom fi robii voştri; dar dacă-l voi birui, şi-l voi omorî eu, voi ne veţi fi robi nouă şi ne veţi sluji." Filisteanul a mai zis: "Arunc astăzi o ocară asupra oştirii lui Israel! Daţi-mi un om, ca să mă lupt cu el".
65:17 Cu toate că îi dăduse lui David aprobarea să primească provocarea lui Goliat, împăratul avea totuşi puţină speranţă că David va izbuti
65:18 în iniţiativa aceasta plină de îndrăzneală. S-a dat ordin ca tânărul să fie îmbrăcat cu armura personală a împăratului. Coiful greu de aramă a fost pus pe capul lui, iar corpul i-a fost îmbrăcat cu platoşa de metal; la mijloc i-a fost legată sabia împăratului. Echipat astfel, porni la drum, dar curând veni înapoi. Primul gând în inima privitorilor îngrijoraţi a fost că David se hotărâse să nu-şi pună viaţa în primejdie, înfruntând un adversar atât de inegal. Dar lucrul acesta era departe de mintea viteazului tânăr. După ce se înapoie la Saul, ceru învoirea să scoată armura cea grea, zicând: "Nu pot să merg cu armătura aceasta căci nu sunt obişnuit cu ea". Scoase armura împărătească şi, în schimb, luă în mână numai toiagul lui de păstor, traista şi praştia lui simplă. După ce alese cinci pietre netede din pârâu, le aşeză în traistă şi, cu praştia în mână, se apropie de filistean. Uriaşul se înfăţişă plin de dârzenie, aşteptându-se să-l întâmpine pe cel mai tare dintre luptătorii lui Israel. Purtătorul de arme mergea înaintea sa şi înfăţişarea lui era astfel, încât părea că nimic nu-i va putea sta împotrivă. Apropiindu-se de David, văzu doar un tinerel care mai curând putea fi numit un copil. Faţa lui David era rumenă de sănătate, iar trupul lui bine legat, neapărat de platoşă, se prezenta bine; dar între silueta lui tinerească şi trupul voluminos al uriaşului era un contrast izbitor.
65:19 Goliat s-a umplut de uimire şi s-a mâniat. "Ce!" a strigat el, "sunt câine, de vii la mine cu toiege?" Apoi l-a împroşcat pe David cu cele mai grozave înjurături de toţi dumnezeii pe care-i cunoştea. Batjocoritor, strigă apoi: "Vino la mine, şi-ţi voi da carnea ta la păsările cerului şi fiarele câmpului".
65:20 David nu se înspăimântă de uriaşul apărător al filistenilor. Trecând înainte, i-a spus adversarului său: "Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel pe care ai ocărât-o. Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî, şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie şi nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi el vă dă în mâinile noastre".
65:21 Glasul său era lipsit de teamă, iar pe faţa lui bălaie strălucea biruinţa şi bucuria. Cuvântarea aceasta rostită cu glas limpede, melodios, străbătu lămurit prin aer până la miile de oameni care ascultau gata să pornească la luptă. Mânia lui Goliat ajunsese la culme.
65:22 În furia lui, trânti pe spate viziera coifului care-i apăra fruntea şi se năpusti asupra potrivnicului său pentru a se răzbuna pe el. Fiul lui Isai se pregăti să-şi întâmpine vrăjmaşul. "Îndată ce filisteanul a pornit să meargă înaintea lui, David a alergat pe câmpul de bătaie înaintea filisteanului. Şi-a vârât mâna în traistă, a luat o piatră şi a aruncat-o cu praştia; a lovit pe filistean în frunte şi piatra a intrat în fruntea filisteanului care a căzut cu faţa la pământ."
65:23 Mare uimire s-a produs în rândurile ambelor oştiri. Toţi crezuseră că David va fi omorât; dar când piatra, şuierând prin aer, ajunse la ţintă, l-au văzut pe uriaşul luptător cum tremură şi îşi întinde braţele ca şi cum ar fi fost lovit deodată de orbire. Uriaşul se cutremură, se clătină şi apoi căzu la pământ ca un stejar tăiat. David nu mai aşteptă nici o clipă. Alergă spre trupul căzut al filisteanului şi apucă cu mâinile sabia grea a lui Goliat. Cu o clipă mai înainte, uriaşul se lăudase că, folosind sabia aceea, va despărţi capul acestui tânăr de trup şi că va da carnea sa păsărilor cerului. Iat-o acum cum se înalţă prin aer şi apoi capul tăiat al lăudărosului se rostogoli în nisip. Un strigăt de biruinţă se înălţă din tabăra lui Israel.
65:24 Filistenii au fost apucaţi de groază, iar dezordinea care a urmat a dus la retragerea lor grăbită. Ecoul strigătului de biruinţă al evreilor răsună pe dealuri ca şi cum s-ar fi prăbuşit asupra vrăjmaşilor puşi pe fugă. "Şi au pornit în urmărirea filistenilor până în vale şi până la porţile Ecronului. Filistenii, răniţi de moarte, au căzut pe drumul care ducea la Şaaraim până la Gat şi până la Ecron. Şi copiii lui Israel s-au întors de la urmărirea filistenilor, şi le-au jefuit tabăra. David a luat capul filisteanului şi l-a dus la Ierusalim şi a pus armele filisteanului în cortul său".