65:2 Când şi-a dat seama că fusese lepădat de Dumnezeu şi a simţit puterea cuvintelor condamnatoare pe care i le adresase profetul, împăratul Saul s-a umplut de o furioasă revoltă şi de deznădejde. Capul mândru al împăratului nu s-a plecat ca urmare a unei adevărate pocăinţe. El nu-şi dădea bine seama de adevăratul caracter al păcatului şi nu şi-a venit în fire pentru a începe o viaţă mai bună, ci a continuat să cugete la ceea ce el numea o nedreptate a lui Dumnezeu care-i răpea tronul şi-i jefuia pe urmaşii săi de moştenire. Mintea lui nu mai vedea altceva decât nenorocirea care se abătuse asupra casei lui. El se gândea că vitejia pe care o dovedise în înfrângerea duşmanilor putea să acopere păcatul neascultării. N-a primit cu blândeţe mustrarea lui Dumnezeu, ci duhul lui trufaş l-a împins la deznădejde până acolo, încât a ajuns pe pragul nebuniei. Sfetnicii l-au îndemnat să-şi ia în slujbă un cântăreţ iscusit, nădăjduind că sunetele alinătoare ale unui instrument plăcut îi vor linişti duhul chinuit. Providenţa divină a condus lucrurile, aşa ca David să fie adus la împărat ca un cântăreţ iscusit la harpă. Acordurile sale alese, inspirate de Cer, au avut influenţa dorită. Melancolia care-l urmărea pe Saul şi care se lăsase ca un nor întunecos asupra sufletului lui a fost îndepărtată.