64:1 Cap. 62 - Ungerea lui David
64:2 La câţiva kilometri spre miazăzi de Ierusalim, "cetatea marelui Împărat", se află Betleemul unde, cu peste o mie de ani înainte de a fi aşezat în iesle pruncul Isus şi a fi adorat de magii din răsărit, s-a născut David, fiul lui Isai. Cu secole înainte de arătarea Mântuitorului, David, copil fiind, îşi păzea turmele, în timp ce ele păşteau pe colinele care înconjurau Betleemul. Umilul păstoraş cânta cântece făcute de el, iar strunele harpei dădeau un acompaniament duios pentru melodia glasului lui proaspăt, tineresc. Domnul îl alesese pe David şi-l pregătea, în timpul vieţii sale singuratice cu turmele, pentru lucrarea pe care El a rânduit-o să-i fie încredinţată în anii de mai târziu.
64:3 În timp ce David trăia retras viaţa umilă de păstor, Domnul Dumnezeu a vorbit despre el profetului Samuel: "Domnul a zis lui Samuel: 'Când vei înceta să plângi pe Saul, pentru că l-am lepădat, ca să nu mai domnească peste Israel? Umple-ţi cornul cu untdelemn şi du-te; te voi trimite la Isai, Betleemitul, căci pe unul din fiii lui Mi l-am ales ca împărat... Să iei cu tine un viţel, şi să zici: Vin să aduc o jertfă Domnului. Să pofteşti pe Isai la jertfă; Eu îţi voi arăta ce trebuie să faci şi Îmi vei unge pe acela care-ţi voi spune să-l ungi'. Samuel a făcut ce zisese Domnul, şi s-a dus la Betleem. Bătrânii cetăţii au alergat înspăimântaţi înaintea lui şi au zis: 'Ce vesteşte venirea ta: ceva bun?' El a răspuns: 'Da! Vin să aduc o jertfă Domnului'". Bătrânii au fost invitaţi la jertfă, iar Samuel i-a chemat şi pe Isai şi pe fiii săi. Altarul a fost zidit, iar jertfa era gata. Întreaga familie a lui Isai era de faţă, afară de David, fiul cel mai tânăr, care fusese lăsat să pască oile; căci nu era lucru sigur să laşi turma nepăzită.
64:4 La sfârşitul jertfei şi înainte de a începe masa, Samuel a început cercetarea profetică a fiilor cu nobilă înfăţişare ai lui Isai. Eliab era cel mai în vârstă şi semăna cu Saul în ce priveşte înălţimea şi frumuseţea, mai mult decât ceilalţi. Plăcutele trăsături ale feţei lui şi făptura lui frumoasă, bine dezvoltată, au atras asupra sa privirile profetului. În timp ce îi admira ţinuta princiară, Samuel gândea în sine: "Negreşit, unsul Domnului este aici, înaintea Lui", aşteptând confirmarea divină ca să-l ungă. Dar Domnul nu Se uita la cele exterioare. Eliab nu se temea de Domnul. Dacă ar fi fost chemat la tron, ar fi fost un domnitor mândru şi pretenţios. Cuvântul Domnului către Samuel a fost: "Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu Se uită la ceea ce se uită omul; omul se uită la ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă". Frumuseţea exterioară nu poate face o inimă să fie plăcută înaintea Domnului. Înţelepciunea şi superioritatea care se manifestă în caracter şi în purtare arată adevărata frumuseţe a omului; valoarea lăuntrică şi superioritatea inimii fac să fim acceptaţi înaintea Domnului oştirilor. Cât de profund ar trebui să simţim noi acest adevăr atunci când ne judecăm pe noi înşine sau chiar pe alţii! Să învăţăm din greşeala lui Samuel cât de zadarnică este aprecierea care se bazează pe frumuseţea fizionomiei sau a nobilei ţinute a corpului. Să învăţăm cât de incapabilă este înţelepciunea omenească, fără o specială iluminare cerească, de a pricepe tainele inimii sau a cuprinde sfaturile lui Dumnezeu. Gândurile şi căile lui Dumnezeu cu privire la făpturile Sale sunt mai înalte decât mintea noastră mărginită, dar să fim siguri că toţi copiii Săi vor fi conduşi exact în locul pentru care sunt calificaţi şi vor fi făcuţi în stare să aducă la îndeplinire chiar lucrarea încredinţată mâinilor lor, dacă îşi supun voinţa lor voinţei lui Dumnezeu, pentru ca planurile Sale binevoitoare să nu fie nimicite prin stricăciunea omenească.
64:5 Samuel nu l-a mai examinat pe Eliab şi toţi cei şase fii care erau prezenţi la serviciul divin au fost observaţi pe rând de profet; dar faţă de nici unul dintre ei Domnul nu Şi-a făcut cunoscută alegerea. Cu dureroasă nesiguranţă, Samuel privise la cel din urmă tânăr; profetul era pus într-o grea situaţie şi încurcătură. El îl întrebă pe Isai: "Aceştia sunt toţi fiii tăi?" Tatăl răspunse: "A mai rămas cel mai tânăr, dar paşte oile". Samuel porunci să fie adus, spunând: "Nu vom şedea la masă până nu va veni aici".
64:6 Păstorul singuratic a fost surprins de neaşteptata chemare a solului care îi spusese că profetul venise la Betleem şi că trimisese după el. Cu uimire, el întrebă de ce dorea profetul şi judecătorul lui Israel să-l vadă; dar, fără întârziere, ascultă chemarea. "Şi el era cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţa frumoasă." Când Samuel, plin de satisfacţie, l-a văzut pe păstoraşul modest, cu trăsături bărbăteşti, cu statură frumoasă, glasul Domnului i-a spus profetului: "Scoală-te şi unge-l, căci el este!" David se dovedise viteaz şi credincios în umila slujbă de păstor şi iată că Dumnezeu îl alesese drept conducător al poporului Său. "Samuel a luat cornul cu untdelemn, şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui. Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea şi în cele următoare". Profetul îşi îndeplinise lucrarea ce-i fusese încredinţată şi se întoarse cu inima uşoară la Rama.
64:7 Samuel nu-i descoperise nici măcar familiei lui Isai însărcinarea sa, iar ceremonia ungerii lui David se săvârşise în taină. Ea era pentru tânăr un semn al înaltei chemări care-l aştepta, pentru ca, în mijlocul întâmplărilor şi primejdiilor anilor viitori, această cunoaştere să-l inspire să rămână credincios planului lui Dumnezeu ce urma să fie adus la îndeplinire prin viaţa sa.
64:8 Marea onoare acordată nu l-a făcut pe David să fie mândru. În pofida înaltei situaţii la care era chemat, îşi continuă liniştit ocupaţia şi aşteptă în pace până când planurile lui Dumnezeu urmau să se realizeze la timpul lor şi în felul rânduit de El. La fel de umil şi modest ca înainte de ungere, păstoraşul se întoarse la colinele lui, păscând şi păzind turmele la fel de blând ca şi mai înainte. Dar, îşi compunea melodiile şi cânta din harpă cu o nouă însufleţire. În faţa ochilor săi se întindea o privelişte bogată în diverse frumuseţi. Viile cu ciorchinii lor de aur străluceau în bătaia soarelui. Copacii pădurii, cu frunzele lor verzi, se unduiau în bătaia vântului. El privea soarele, care inunda cerul cu lumină, cum se ridica asemeni unui mire din odaia sa, bucurându-se ca un viteaz, care porneşte la drum. În faţa lui se ridicau mândrele vârfuri ale dealurilor, înălţându-se spre cer; departe, se zăreau stâncile golaşe ale lanţului muntos al Moabului, iar deasupra tuturor se întindea bolta cerului, albastră şi plăcută. Dincolo de toate acestea era Dumnezeu. Nu-L putea vedea, dar lucrările Lui erau pline de lauda Lui. Lumina zilei care îmbrăca în aur pădurea şi muntele, livezile şi apele, îi conducea gândurile la Părintele luminii de
64:9 la care se coboară orice dar bun şi desăvârşit. Descoperirile zilnice ale caracterului şi maiestăţii Creatorului umpleau inima tânărului poet de ardoare şi bucurie. Admirându-L pe Dumnezeu şi lucrările Lui, însuşirile minţii şi inimii lui David sporeau şi se întăreau pentru lucrarea lui de mai târziu. Zilnic, el ajungea într-o comuniune tot mai intimă cu Dumnezeu. Sufletul său pătrundea adâncimi tot mai mari, pentru a afla noi subiecte care să-i inspire cântecul şi să-i trezească harpa. Melodia bogată a glasului său se revărsa în aer şi răsuna pe dealuri, ca un răspuns la imnurile îngerilor din cer.
64:10 Cine ar putea să cântărească roadele anilor acelora de muncă şi pribegie printre colinele singuratice? Legătura cu natura şi cu Dumnezeu şi grija pentru turmele sale umile trebuia nu numai să formeze caracterul lui David şi să influenţeze viaţa lui de mai târziu, ci, prin psalmii dulcelui cântăreţ al lui Israel, trebuia să aprindă în toate veacurile viitoare iubirea şi credinţa în inima poporului lui Dumnezeu şi să-l apropie de inima veşnic iubitoare a Aceluia în care trăiesc toate făpturile Sale.
64:11 David a continuat să se pregătească în frumuseţea şi puterea anilor tinereţii sale, pentru a ocupa o poziţie înaltă între cei mai aleşi oameni de pe pământ. Talentele sale - daruri preţioase de la Dumnezeu - erau folosite pentru a preamări slava Dătătorului. Ocaziile de meditaţie şi de cercetare de sine au folosit pentru a-l îmbogăţi cu acea înţelepciune şi evlavie care-l făceau plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor. În timp ce admira desăvârşirea Creatorului său, o concepţie mai clară despre Dumnezeu se deschidea înaintea sufletului său. Subiectele neclare se luminau, greutăţile se lămureau, contrazicerile aparente se rezolvau şi fiecare rază de lumină atrăgea noi expresii de admiraţie şi tot mai dulci cântece de laudă, spre slava lui Dumnezeu şi a Răscumpărătorului. Iubirea care-l anima, grijile care-l chinuiau, biruinţele care-l însoţeau, toate erau subiecte ale cugetării sale active; şi, privind la iubirea lui Dumnezeu în toate înlănţuirile vieţii sale, inima lui izbucnea într-o şi mai vie adorare şi recunoştinţă, glasul lui izbucnea într-o melodie tot mai vie, harpa sa răsuna în imnuri tot mai voioase, iar păstoraşul creştea din putere la putere, din cunoştinţă la cunoştinţă, deoarece Duhul Domnului era asupra lui.