Electronic Books / Adventist / Romanian / Ellen White / Web / Patriarhi şi profeţi

Patriarhi şi profeţi, 57


57:1 Cap. 55 - Copilul Samuel

57:2 Elcana, un levit din muntele lui Efraim, era un bărbat cu stare şi cu influenţă, care Îl iubea pe Dumnezeu şi se temea de El. Ana, soţia lui, era o femeie plină de evlavie, blândă şi modestă. Caracterul ei se remarca printr-o profundă seriozitate şi o credinţă sinceră.

57:3 Binecuvântarea căutată cu atâta râvnă de toţi evreii era reţinută de la această pereche temătoare de Dumnezeu: în casa lor nu se auzea glas vesel de copil, iar dorinţa de a-şi perpetua numele l-a făcut pe soţ - aşa cum se întâmplase cu mulţi alţii - să încheie o a doua căsătorie. Dar pasul acesta, care fusese făcut din lipsă de credinţă, nu a adus fericire. S-au adăugat la familie băieţi şi fete; dar bucuria şi frumuseţea sfintei rânduieli divine a fost întinată, iar pacea familiei nimicită. Penina, noua soţie, era geloasă şi mărginită şi se purta cu îngâmfare şi neobrăzare. Pentru Ana părea că pierise orice nădejde, iar viaţa i se arăta ca o povară; cu toate acestea, ea suporta încercarea cu blândeţe şi fără să murmure.

57:4 Elcana ţinea cu credincioşie prescripţiile divine. Serviciul divin la Silo mai funcţiona încă, dar, din cauza dezordinii în desfăşurarea slujbei, el nu era chemat să-şi facă serviciul la templu, aşa cum i se cuvenea unui levit. Cu toate acestea, el se suia cu familia lui, pentru ca să ia parte la adunările rânduite, unde să se închine şi să aducă jertfe.

57:5 Duhul cel rău care pătrunsese în viaţa lui de familie se furişa chiar şi la sărbătorile sfinte, care erau în legătură cu serviciul divin. După ce se aducea jertfa de mulţumire, întreaga familie se aduna după obiceiul tradiţional la o serbare solemnă, dar voioasă. Cu acest prilej, Elcana dădea mamei copiilor lui câte o parte pentru ea şi pentru fiecare fiu şi fiică; iar ca semn al preţuirii lui, Anei îi dădea o parte îndoită, ca să-i arate că iubirea lui faţă de ea era aceeaşi ca şi când ar fi avut un fiu. Arsă de gelozie, a doua soţie cerea atunci,

57:6 ca una care era privilegiată de Dumnezeu, să-i dea ei întâietate şi râdea de Ana din cauză că nu avea copii, socotind că acesta e un semn că Dumnezeu nu are plăcere de ea. Lucrul acesta se repeta de la an la an, până când Ana nu a mai putut să sufere. Nemaiputând să-şi ascundă durerea, ea a început să plângă în hohote şi a plecat de la masă. În zadar căută soţul ei să o mângâie. "Ana, pentru ce plângi şi nu mănânci? Pentru ce ţi-e întristată inima?" zicea el. "Oare nu preţuiesc eu pentru tine mai mult decât zece fii?" (1 Sam. 1,8).

57:7 Ana nu a rostit nici o mustrare. Ea a lăsat asupra Domnului povara pe care nu o putea împărţi cu nici un prieten de pe pământ. Se rugă stăruitor ca El să îndepărteze de la ea ocara şi să-i acorde darul scump de a avea un fiu pe care să-l îngrijească şi să-l crească pentru El. Ea făcu şi un vot solemn, că îl va consacra chiar de la naştere pe fiul ei lui Dumnezeu, dacă i se va asculta cererea. Ana se apropiase de intrarea cortului întrunirii şi, în amărăciunea sufletului ei, "se ruga şi plângea". Totuşi, în tăcere ea comunica cu Dumnezeu fără a rosti vreun cuvânt. În timpurile acelea rele, rareori se vedea o astfel de rugăciune. Petrecerile nesfinte şi chiar beţiile nu erau ceva neobişnuit, chiar la sfintele sărbători; şi, când a văzut-o pe Ana, marele preot Eli şi-a închipuit că era beată de vin. Crezând că i se cuvine să-i dea o mustrare binemeritată, strigă la ea cu asprime: "Până când vei fi beată? Du-te de te trezeşte!"

57:8 Îndurerată şi înspăimântată, Ana îi răspunse cuviincios: "Nu, domnul meu, eu sunt o femeie care suferă în inima ei şi n-am băut nici vin, nici băutură ameţitoare; ci îmi vărsam sufletul înaintea Domnului. Să nu iei pe roaba ta drept o femeie stricată, căci numai prea multa mea durere şi supărare m-a făcut să vorbesc până acum".

57:9 Marele preot a fost adânc impresionat, căci era un om al lui Dumnezeu, şi, în loc de mustrare, a rostit o binecuvântare: "Du-te în pace, şi Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai făcut-o".

57:10 Rugăciunea Anei a fost ascultată; ea a primit darul pe care-l ceruse cu atâta ardoare. Privind la copil, ea l-a numit Samuel, "căci de la Domnul l-am cerut". Îndată ce copilul a fost destul de mare pentru a fi despărţit de mama lui, ea şi-a împlinit juruinţa. Îşi iubea copilul cu tot devotamentul inimii de mamă; privind la puterile lui ce creşteau şi ascultându-i vorbirea copilărească, iubirea ei îl învăluia tot mai mult în

57:11 fiecare zi. Era unicul ei fiu, darul deosebit al Cerului; dar ea îl primise ca pe o comoară consacrată lui Dumnezeu şi nu voia să oprească ce era al Dătătorului.

57:12 Ana a mers din nou cu soţul ei la Silo şi i-a adus preotului, în Numele lui Dumnezeu, darul ei scump, zicând: "Domnul meu, iartă-mă! Cât este de adevărat că sufletul meu trăieşte, domnul meu, atât este de adevărat că eu sunt femeia care stăteam aici lângă tine şi mă rugam Domnului. Pentru copilul acesta mă rugam, şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. De aceea vreau să-l dau Domnului; toată viaţa lui să fie dat Domnului". Eli a fost adânc mişcat de credinţa şi evlavia acestei femei din Israel. El însuşi era un tată prea îngăduitor şi s-a simţit umilit şi osândit când a văzut jertfa cea mare a acestei mame care se despărţea de unicul ei fiu pentru a-l consacra în slujba lui Dumnezeu. A trebuit să se acuze pe sine însuşi din pricina iubirii sale' egoiste şi, în umilinţă şi devoţiune, s-a plecat înaintea Domnului şi s-a rugat.

57:13 Sufletul mamei era plin de iubire şi bucurie şi dorea din toată inima să-şi reverse recunoştinţa înaintea lui Dumnezeu. Duhul profeţiei a venit asupra ei, iar "Ana s-a rugat şi a zis:

57:14 ‘Mi se bucură inima în Domnul;

57:15 Puterea mea a fost înălţată de Domnul;

57:16 Mi s-a deschis larg gura

57:17 Împotriva vrăjmaşilor mei,

57:18 Căci mă bucur de ajutorul Tău.

57:19 Nimeni nu este sfânt ca Domnul;

57:20 Nu este alt Dumnezeu decât Tine;

57:21 Nu este stâncă aşa ca Dumnezeul nostru.

57:22 Nu mai vorbiţi cu atâta îngâmfare,

57:23 Să nu vă mai iasă din gură cuvinte de mândrie;

57:24 Căci Domnul este un Dumnezeu care ştie totul,

57:25 Şi toate faptele sunt cântărite de El ...

57:26 Domnul omoară şi învie,

57:27 El coboară în locuinţa morţilor

57:28 Şi El scoate de acolo.

57:29 Domnul sărăceşte şi El îmbogăţeşte,

57:30 El smereşte şi El înalţă.

57:31 El ridică din pulbere pe cel sărac,

57:32 Ridică din gunoi pe cel lipsit,

57:33 Ca să-i pună să şadă alături cu cei mari.

57:34 Şi le dă de moştenire un scaun de domnie

57:35 Îmbrăcat în slavă;

57:36 Căci ai Domnului sunt stâlpii pământului,

57:37 Şi pe ei a aşezat El lumea.

57:38 El va păzi paşii prea iubiţilor Lui,

57:39 Dar cei răi vor fi nimiciţi în întuneric;

57:40 Căci omul nu va birui prin putere.

57:41 Vrăjmaşii Domnului vor tremura,

57:42 Din înălţimea cerului

57:43 El Îşi va arunca tunetul asupra lor;

57:44 Domnul va judeca marginile pământului.

57:45 El va da Împăratului Său putere,

57:46 Şi El va înălţa tăria Unsului Lui."

57:47 Cuvintele Anei erau profetice şi vorbeau atât despre David, care trebuia să domnească peste Israel ca împărat, cât şi despre Mesia, Unsul Domnului. Imnul acesta amintea mai întâi despre o femeie neobrăzată şi certăreaţă, trecea apoi la înfrângerea vrăjmaşilor lui Dumnezeu, pentru ca apoi să arate biruinţa finală a poporului celor mântuiţi.

57:48 De la Silo, Ana s-a înapoiat liniştită acasă, la Rama, şi l-a lăsat pe copilul Samuel, pentru a fi educat în vederea slujbei în casa Domnului, sub conducerea marelui preot. De la primele licăriri ale minţii ea îl învăţase pe copil să-L iubească şi să-L onoreze pe Dumnezeu şi să se socotească proprietatea Domnului. Prin toate cele cunoscute din jurul lui, ea căutase să-i înalţe gândurile la Creator. Când a fost despărţită de copil, iubirea ei nu a încetat. În fiecare zi, el era obiectul rugăciunilor ei. În fiecare an, îi lucra cu mâna ei o hăinuţă şi când, împreună cu soţul ei, se urca la Silo ca să se roage, îi dădea copilului această amintire a iubirii ei. Fiecare fir din hăinuţă era împletit cu o rugăciune ca el să fie curat, nobil şi sincer. Ea nu a cerut în rugăciune mărire lumească pentru fiul ei, dar a stăruit cu toată râvna ca el să ajungă la mărirea aceea pe care o preţuieşte Cerul - să-L onoreze pe Dumnezeu şi să fie o binecuvântare pentru semenii lui.

57:49 Ce răsplătire a avut Ana! Şi ce încurajare spre credincioşie este exemplul ei! Fiecărei mame i-au fost încredinţate prilejuri de o valoare ce nu poate fi măsurată şi interese nemărginit de scumpe. Cercul modest de activitate şi îndeplinirea unor datorii fără strălucire, pe care multe femei le privesc ca pe o sarcină obositoare, trebuie să fie socotite ca o lucrare nobilă şi măreaţă. Este privilegiul mamei să devină o binecuvântare pentru omenire prin influenţa ei, iar îndeplinirea acestei îndatoriri va aduce bucurie propriei ei inimi. Ea poate să netezească drumul care, prin soare şi umbră, duce spre înălţimi măreţe. Dar numai atunci când ea caută să urmeze în propria ei viaţă învăţăturile Domnului Hristos, numai atunci poate nădăjdui mama să formeze caracterul copiilor ei după chipul divin. Lumea e plină de influenţe dăunătoare. Moda şi moravurile exercită o mare putere asupra tineretului. Dacă mama este delăsătoare în ce priveşte datoria ei de a da învăţătură, a îndruma şi a înfrâna, copiii vor accepta de la sine răul şi

57:50 se vor depărta de bine. Fiecare mamă să se înfăţişeze cât mai des înaintea Mântuitorului cu rugăciunea: "Învaţă-ne ce să păzim cu privire la copil şi ce avem de făcut!" Să ia seama la îndrumările date de Dumnezeu în Cuvântul Său şi va primi înţelepciune, după cum va avea nevoie.

57:51 "Tânărul Samuel creştea mereu şi era plăcut Domnului şi oamenilor". Cu toate că şi-a petrecut anii în serviciul Sanctuarului, consacrat lui Dumnezeu, tânărul Samuel nu a fost cruţat de influenţe rele şi nici de exemple păcătoase. Fiii lui Eli nu se temeau de Dumnezeu şi nici nu-l onorau pe tatăl lor; dar Samuel nici nu le căuta tovărăşia şi nici nu se lua după căile lor rele. Străduinţa sa continuă era să devină ceea ce Dumnezeu dorea ca el să fie. Orice tânăr are privilegiul acesta. Lui Dumnezeu Îi place foarte mult când copiii, oricât de mici, se consacră în slujba Lui.

57:52 Samuel fusese dat în grija lui Eli, iar drăgălăşenia caracterului lui a trezit o caldă afecţiune din partea bătrânului preot. Era prietenos, mărinimos, ascultător şi respectuos. Eli, amărât de abaterile propriilor săi fii, găsea odihnă, mângâiere şi binecuvântare în prezenţa ucenicului său. Samuel era gata să slujească şi era iubitor; niciodată nu şi-a iubit un tată mai duios fiul, decât l-a iubit Eli pe acest tânăr. Era ceva neobişnuit ca între înaltul judecător al naţiunii şi acest copil umil să fie legături atât de strânse. Când slăbiciunile bătrâneţii îl prindeau şi era copleşit de griji şi mustrări de conştiinţă din pricina purtării stricate a propriilor săi fii, Eli se apropia de Samuel ca să găsească mângâiere.

57:53 Era obiceiul ca leviţii să nu intre în lucrarea lor înainte de vârsta de douăzeci şi cinci de ani, dar Samuel a făcut o excepţie de la această regulă. În fiecare an a văzut cum i se încredinţau noi slujbe însemnate şi, încă de când era copil, i s-a dat să poarte un efod de in, ca semn al consacrării lui în slujba Sanctuarului. Oricât de tânăr a fost Samuel la data aducerii lui pentru a sluji în Sanctuar, i s-au încredinţat chiar de atunci lucrări în slujba Domnului, potrivit cu capacitatea lui. Acestea au fost la început foarte modeste şi nu întotdeauna plăcute; dar au fost îndeplinite cât se putea mai bine şi cu inimă voioasă. Religia lui se extindea asupra tuturor îndatoririlor vieţii. El se socotea un serv al lui Dumnezeu, iar lucrarea sa - ca fiind a lui Dumnezeu. Eforturile lui erau primite, pentru că erau generate de iubirea faţă de Dumnezeu şi de o sinceră dorinţă de a face voia Lui. În felul acesta, Samuel a ajuns un

57:54 conlucrător al Domnului cerului şi al pământului. Iar Dumnezeu l-a învrednicit să îndeplinească o mare lucrare pentru Israel.

57:55 Dacă copiii ar fi învăţaţi să considere şirul neîntrerupt al datoriilor umile de fiecare zi, rânduite lor de Dumnezeu, ca o şcoală, în care trebuie să se formeze pentru a putea ajunge să facă un serviciu credincios şi rodnic, cât de atrăgătoare şi onorabilă s-ar dovedi lucrarea lor. Fiecare datorie, privită ca fiind de îndeplinit pentru Domnul, îi dă omului un imbold deosebit să facă până şi cea mai modestă lucrare şi îi leagă pe lucrătorii de pe pământ de fiinţele sfinte, care fac voia Domnului din cer.

57:56 Succesul în viaţa aceasta şi succesul de a câştiga o viaţă viitoare depind de o credincioasă şi conştiincioasă luare aminte la cele mici. Desăvârşirea se vede în operele cele mai mărunte ale lui Dumnezeu tot atât de bine ca şi în cele mai măreţe. Mâna care a aşezat în spaţiu lumile este aceeaşi care a creat cu delicată iscusinţă crinii câmpului. Iar în măsura în care Dumnezeu este desăvârşit în ale Sale, în aceeaşi măsură trebuie să fim şi noi desăvârşiţi în ale noastre. Făptura bine cumpănită a unui caracter frumos şi puternic se clădeşte prin îndeplinirea personală a datoriilor. Credincioşia să caracterizeze viaţa noastră atât în lucrurile cele mai mari, cât şi în cele mici. Purtarea cinstită în cele mici, îndeplinirea micilor lucrări de credincioşie şi amabilitate vor lumina cărarea vieţii, iar atunci când lucrarea noastră pe pământ se va încheia, se va dovedi că fiecare datorie împlinită cu credincioşie a avut o influenţă spre bine, influenţă care nu va trece niciodată.

57:57 Tinerii zilelor noastre pot ajunge tot atât de scumpi înaintea Domnului ca şi Samuel. Prin faptul că îşi menţin cu credincioşie integritatea creştină, ei pot să exercite o puternică influenţă în lucrarea de reformaţiune. De astfel de oameni este nevoie astăzi. Dumnezeu are pentru fiecare dintre aceştia o lucrare. Niciodată n-au izbutit oamenii să aibă rezultate mai mari pentru Dumnezeu şi pentru oameni decât cele ce pot fi realizate chiar în zilele noastre de aceia care vor fi credincioşi în cele încredinţate lor de Dumnezeu.