52:1 Cap. 50 - Zecimi şi daruri
52:2 În economia administraţiei evreilor, o zecime din toate veniturile lor era rânduită pentru susţinerea serviciului divin public. Aşa i-a declarat Moise lui Israel: "Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului". "Orice zeciuială din cirezi şi din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o zeciuială închinată Domnului" (Lev. 27,30.32).
52:3 Dar rânduiala zecimii nu a început cu evreii. Din cele mai vechi timpuri Domnul a cerut zecimea pentru Sine, iar cererea aceasta a fost recunoscută şi onorată. Avraam i-a plătit zecime lui Melhisedec, preotul Dumnezeului Celui Prea Înalt (Gen. 14,20; 28, 22). Când Iacov era călător şi fugar la Betel, I-a făgăduit Domnului: "Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da". Când izraeliţii erau pe punctul de a fi constituiţi ca naţiune, li s-a reafirmat legea zecimii ca o rânduială poruncită de Dumnezeu, de a cărei ascultare depindea buna lor stare.
52:4 Rânduiala zecimii şi a darurilor a fost dată pentru a întipări în mintea oamenilor marele adevăr că Dumnezeu este izvorul tuturor binecuvântărilor pentru creaturile Sale şi că Lui I se cuvine recunoştinţa oamenilor pentru darurile bune ale providenţei Sale.
52:5 "El dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile". Domnul declară: "Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, fiarele munţilor cu miile lor". "Al Meu este aurul şi argintul". Şi tot Dumnezeu dă oamenilor puterea de a strânge bunuri (Fapte 17,25; Ps. 50,10; Hag. 2,9; Deut. 8,18). Ca recunoaştere că toate acestea vin de la El, Domnul a poruncit ca o parte din belşugul darurilor Sale să-I fie înapoiată sub formă de daruri şi jertfe pentru întreţinerea slujbei de preamărire a Sa.
52:6 "Orice zeciuială ... este a Domnului". Aici se foloseşte aceeaşi expresie ca şi în porunca privitoare la Sabat. "Ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău" (Exod 20,10). Domnul a reţinut
52:7 pentru Sine o anumită parte din timp şi din veniturile oamenilor şi nici un om nu poate, fără a păcătui, să reţină pentru propriul lui interes fie una, fie alta.
52:8 Zecimea trebuia să fie folosită numai pentru leviţi, seminţia care fusese deosebită pentru slujba aceasta. Cortul întâlnirii, ca şi templul de mai târziu, a fost construit în întregime numai din daruri de bună voie, iar pentru ca să se acopere diferitele cheltuieli şi reparaţiile, Moise rânduise ca, ori de câte ori se făcea numărătoarea poporului, fiecare să contribuie cu o jumătate de siclu pentru slujba sanctuarului. Pe timpul lui Neemia, se aduna în fiecare an o astfel de contribuţie pentru acelaşi scop (vezi Exod 30,12-16; 2 Regi 12, 4.5; 2 Cron. 24, 4-13; Neemia 10, 32.33). Din timp în timp, se aduceau lui Dumnezeu jertfe pentru păcat şi jertfe de mulţumire; îndeosebi jertfele aduse la sărbătorile anuale erau numeroase. Şi dăruirea cea mai generoasă era făcută pentru săraci.
52:9 Chiar înainte de a fi pusă zecimea deoparte avea loc o recunoaştere a cerinţelor lui Dumnezeu. Lui I se consacrau cele dintâi roade din produsele ţării. Cea dintâi lână, la tunderea oilor, cel dintâi grâu, la treieratul cerealelor, cel dintâi ulei şi cel dintâi vin erau puse deoparte pentru Dumnezeu. La fel şi cel dintâi născut al tuturor dobitoacelor; iar pentru fiul cel întâi născut se plătea o sumă de răscumpărare. Cele dintâi roade trebuia să fie înfăţişate Domnului la sanctuar şi apoi erau consacrate preoţilor pentru folosul lor.
52:10 În felul acesta, i se amintea poporului fără încetare că Dumnezeu este adevăratul proprietar al ţarinelor, oilor şi vitelor; că El a trimis lumina soarelui şi ploaie în timpul semănatului şi secerişului şi că toate câte le aveau erau de la El, iar ei erau rânduiţi numai ca administratori ai bunurilor Sale. Când se adunau la cortul întâlnirii, încărcaţi cu cele dintâi roade din ţarini, livezi şi vii, bărbaţii lui Israel recunoşteau public bunătatea lui Dumnezeu. Când preotul primea darurile, dăruitorul, ca şi cum ar fi fost în faţa lui Dumnezeu, zicea: "Tatăl meu era un arameu pribeag", şi apoi descria rămânerea în Egipt şi necazurile din care i-a scos Dumnezeu "cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne şi minuni". Şi mai zicea: "El ne-a adus în locul acesta şi ne-a dat ţara aceasta,
52:11 ţară în care curge lapte şi miere. Acum iată, aduc cele dintâi roade din rodurile pământului pe care mi l-ai dat Tu, Doamne" (Deut. 26, 5.8.11).
52:12 Contribuţiile cerute de la evrei pentru scopuri religioase şi de binefacere se ridicau aproape la un sfert din veniturile lor. S-ar fi putut aştepta ca o aşa grea impunere să aducă poporul la sărăcie, dar sincera ascultare de aceste rânduieli era, din contră, o condiţie a bunăstării lor. "Voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă şi nu vă va nimici roadele pământului şi viţa nu va fi neroditoare în câmpiile voastre ... Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veţi fi o ţară plăcută, zice Domnul oştirilor" (Mal. 3, 11.12).
52:13 Urmările reţinerii de la lucrarea lui Dumnezeu, chiar şi numai a darurilor de bună voie, s-au arătat lămurit în zilele profetului Hagai. După întoarcerea din robia babiloniană, iudeii s-au apucat să rezidească templul şi o secetă gro''zavă, care i-a adus în adevărată lipsă, i-a făcut să creadă că e cu neputinţă să termine clădirea templului. "N-a venit încă vremea pentru zidirea din nou a Casei Domnului" - ziceau ei. Dar li s-a trimis un cuvânt prin profetul Domnului: "Dar pentru voi a venit oare vremea ca să locuiţi în case căptuşite cu tavan, când Casa aceasta este dărâmată? Aşa vorbeşte acum Domnul oştirilor: ‘Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre! Semănaţi mult şi strângeţi puţin, mâncaţi, şi tot nu vă săturaţi, beţi şi tot nu vă potoliţi setea, vă îmbrăcaţi şi tot nu vă este cald; şi cine câştigă o simbrie, o pune într-o pungă spartă!'" (vezi Hagai 1), cauza fiind următoarea: "'Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce?' zice Domnul oştirilor. ‘Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare dintre voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua şi pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni şi peste vite şi peste tot bunul mâinilor voastre'". (Hagai 1, 9-11). "Atunci când veneau la o grămadă de douăzeci de măsuri,
52:14 nu erau în ea decât zece; când veneau la teasc să scoată cincizeci de măsuri, nu erau în el decât douăzeci. V-am lovit cu rugină în grâu şi cu tăciune şi cu grindină; am lovit tot lucrul mâinilor voastre" (Hagai 2, 16-17).
52:15 Trezit de avertizările acestea, poporul s-a ridicat să zidească Casa Domnului. Atunci a venit la ei Cuvântul Domnului: "Uitaţi-vă cu băgare de seamă la cele ce s-au petrecut până în ziua de azi, până în a douăzeci şi patra zi a lunii a noua, din ziua când a fost întemeiat Templul Domnului ... din ziua aceasta, Îmi voi da binecuvântarea Mea" (Hagai 2, 18-19).
52:16 Înţeleptul zice: "Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; şi altul care economiseşte prea mult, nu face decât să sărăcească" (Prov. 11, 24). Aceeaşi învăţătură este dată şi de apostolul Pavel în Noul Testament: "Cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera". "Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună" (2 Cor. 9, 6.8).
52:17 Dumnezeu dorea ca poporul Său să fie o lumină pentru toţi locuitorii pământului. Prin faptul că întreţineau adorarea publică, ei dădeau mărturie despre existenţa şi supremaţia Dumnezeului cel viu. Era un privilegiu pentru ei de a întreţine acest serviciu divin ca o expresie a iubirii şi credincioşiei lor faţă de El. Domnul a rânduit ca lumina şi adevărul să fie răspândite pe pământ prin eforturile şi jertfele acelora care au avut parte de darurile cereşti. El ar fi putut face din îngeri soli ai adevărului Său; ar fi putut să-Şi facă cunoscută voinţa prin propriul Său glas, aşa cum a vestit Legea pe muntele Sinai; dar, în nemărginita Lui iubire şi înţelepciune, El i-a chemat pe oameni ca să fie conlucrători cu El şi i-a ales ca să îndeplinească lucrarea aceasta.
52:18 În zilele lui Israel era nevoie de zecime şi daruri pentru a susţine rânduielile serviciului divin. Ar trebui oare ca poporul lui Dumnezeu din zilele noastre să dea mai puţin? Principiul aşezat de Domnul Hristos spune că trebuie să ne aducem darurile înaintea lui Dumnezeu, după măsura luminii şi privilegiilor de care ne-am bucurat. "Cui i s-a dat mult i se va cere mult" (Luca 12, 48). Domnul le-a spus ucenicilor Săi când i-a trimis: " Fără plată aţi primit, fără plată să daţi" (Matei 10,8). Întrucât binecuvântările şi privilegiile noastre
52:19 sporesc fără măsură şi mai ales întrucât avem înaintea noastră jertfa de neasemuit a slăvitului Fiu al lui Dumnezeu, n-ar trebui oare ca recunoştinţa noastră să se manifeste în daruri tot mai bogate şi, în acelaşi timp, să le ducem şi altora solia mântuirii? Pe măsură ce se întinde lucrarea de evanghelizare, se vor cere pentru întreţinerea ei mai multe mijloace decât mai înainte; şi aceasta face ca legea zecimilor şi darurilor să fie acum o şi mai urgentă necesitate decât era în economia ebraică. Dacă poporul ar sprijini lucrarea lui Dumnezeu cu daruri de bunăvoie tot mai bogate, în loc de a alerga la mijloace nesfinte şi necreştine pentru a umple vistieria, Dumnezeu ar fi onorat prin aceasta şi s-ar câştiga şi mai multe suflete pentru Hristos.
52:20 Planul lui Moise de a strânge mijloacele necesare pentru construirea cortului a dat roade bogate. N-a fost nevoie de nici o constrângere. Iarăşi, nu s-a folosit nici unul dintre mijloacele la care adesea recurg bisericile din zilele noastre. El n-a făcut o masă mare cu daruri. Nu i-a invitat pe oameni la scene de sărbătoare, la dans şi petreceri de tot felul; nici nu a organizat o loterie, pentru a aduna mijloace pentru Dumnezeu în vederea construirii cortului întâlnirii. Domnul i-a poruncit lui Moise să-i invite pe copiii lui Dumnezeu să aducă darurile. El trebuia să primească daruri de bună voie de la toţi aceia care făceau aceasta cu inimă bună. Iar darurile au venit în număr aşa de mare, încât Moise a fost nevoit să-i poruncească poporului să înceteze să mai aducă daruri, deoarece se dăduse mai mult decât putea fi folosit.
52:21 Dumnezeu i-a făcut pe oameni administratori ai Săi. Bunurile pe care li le-a încredinţat sunt mijloacele pe care El le-a prevăzut pentru răspândirea Evangheliei. Acelora care se dovedesc administratori credincioşi El le va încredinţa bunuri şi mai mari. Domnul zice: "Voi cinsti pe cine Mă cinsteşte" (1 Sam. 2,30). "Pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu" (2 Cor. 9,7), iar atunci când poporul Său îşi aduce darurile şi jertfele cu inimă recunoscătoare, "nu cu părere de rău sau de silă", binecuvântarea Lui va fi cu ei aşa cum a făgăduit: "Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare" (Mal. 3,10).