Printable ModePatriarhi şi profeţi, 50
|
50:1 Cap. 48 - Împărţirea Canaanului 50:2 Biruinţa de la Bet-Horon a fost urmată de o grabnică cucerire a părţii de miazăzi a Canaanului. "Iosua a bătut astfel toată ţara, muntele, partea de miazăzi, câmpia şi costişele şi a bătut pe toţi împăraţii; n-a lăsat să scape nimeni şi a nimicit cu desăvârşire tot ce avea suflare, cum poruncise Domnul, Dumnezeul lui Israel. Iosua i-a bătut de la Cades-Barnea până la Gaza, a bătut toată ţara Gosen până la Gabaon. Iosua a luat în acelaşi timp pe toţi împăraţii aceia şi ţara lor, căci Domnul, Dumnezeul lui Israel, lupta pentru Israel. Şi Iosua, şi tot Israelul împreună cu el, s-a întors în tabără la Ghilgal". 50:3 Înspăimântate de succesul care însoţise oştirile lui Israel, triburile din părţile de miazănoapte ale Palestinei au încheiat un tratat de alianţă împotriva lor. În fruntea acestei coaliţii se afla Iabin, împăratul Haţorului, un ţinut aşezat la apus de lacul Merom. "Au ieşit, ei şi toate oştirile lor împreună cu ei". Oştirile acestea erau mult mai numeroase decât toate celelalte pe care le întâlniseră până aici izraeliţii în Canaan - "un popor fără număr, ca nisipul care este pe marginea mării, având cai şi care în foarte mare număr. Toţi împăraţii aceştia au hotărât un loc de întâlnire şi au venit de au tăbărât împreună la apele Merom, ca să lupte împotriva lui Israel". 50:4 În apropiere de apele Merom, Iosua a năvălit asupra taberei aliaţilor şi le-a măcinat forţele. "Domnul i-a dat în mâinile lui Israel; ei i-au bătut şi i-au urmărit... fără să lase să scape vreunul". Carele şi caii care fuseseră mândria şi faima canaaniţilor nu trebuia să fie însuşite de izraeliţi. După porunca Domnului, carele au fost arse în foc, iar caii au fost făcuţi să şchiopăteze, în aşa fel încât să nu mai fie buni de luptă. Izraeliţii nu trebuia să-şi pună încrederea în care şi în cai, ci în "Numele Domnului, Dumnezeului lor". 50:5 Una câte una au fost cucerite cetăţile, iar Haţorul, capitala aliaţilor, a fost arsă. Războiul a durat multă 50:6 vreme, dar sfârşitul lui l-a găsit pe Iosua stăpân peste Canaan. "Apoi ţara s-a odihnit de război". 50:7 Dar, cu toate că puterea canaaniţilor fusese înfrântă, nu li s-au luat toate posesiunile. În apus, filistenii încă mai stăpâneau un podiş roditor de-a lungul coastei mării, în timp ce spre miazănoapte de ei se întindea ţinutul sidonienilor. Chiar şi Libanul era în stăpânirea vrăjmaşilor lui Israel. 50:8 Cu toate acestea, Iosua nu trebuia să continue războiul. Marele conducător avea de îndeplinit o altă însărcinare înainte de a lăsa conducerea lui Israel. Întregul teritoriu - atât partea cucerită, cât şi cea necucerită - trebuia să fie împărţit între seminţii. Rămânea ca o datorie a fiecărei seminţii să-şi supună deplin propria moştenire. Dacă poporul se dovedea credincios faţă de Dumnezeu, El avea să îi izgonească pe vrăjmaşi de la ei. El le făgăduise să le dea o stăpânire şi mai întinsă dacă rămâneau credincioşi legământului Său. 50:9 Împărţirea pământului le-a fost încredinţată lui Iosua şi lui Eleazar, marele preot, împreună cu căpeteniile seminţiilor, cu care prilej a fost hotărât prin tragere la sorţi locul fiecărei seminţii. Moise însuşi statornicise hotarele Canaanului, aşa cum trebuia împărţit între seminţii, după cucerirea lui, şi a ales câte o căpetenie din fiecare seminţie care să ia parte la împărţire. Întrucât seminţia lui Levi fusese consacrată slujbei în sanctuar, ea a fost scoasă de la împărţirea prin tragere la sorţi; dar i-au fost date ca moştenire patruzeci şi opt de cetăţi în felurite părţi ale ţării. 50:10 Înainte de a începe împărţirea ţării, Caleb, însoţit de conducătorii seminţiei sale, s-a înfăţişat cu o cerere specială. În afară de Iosua, Caleb era acum omul cel mai înaintat în vârstă din Israel. El şi Iosua fuseseră singurii dintre iscoade care aduseseră un raport bun despre pământul făgăduit şi care îmbărbătaseră poporul să meargă şi să-l cucerească în Numele Domnului. Caleb i-a amintit acum lui Iosua făgăduinţa dată pe vremea aceea cu privire la răsplătirea credincioşiei sale: "ţara în care a călcat piciorul tău va fi moştenirea ta pe vecie, pentru tine şi pentru copiii tăi, pentru că ai urmat în totul voia Domnului, Dumnezeului tău" (Iosua 14,9-15). De aceea a prezentat cererea de a i se da Hebronul ca moştenire. Aici fusese vreme îndelungată patria lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov şi tot aici, în peştera Macpela, erau îngropaţi. 50:11 Hebronul era reşedinţa temuţilor anachimi, a căror înfăţişare înspăimântătoare le îngrozise atât de mult pe iscoade, încât prin ei fusese nimicit curajul întregului Israel. Acesta era locul pe care, mai presus de oricare altul, încrezându-se în puterea lui Dumnezeu, îl alesese Caleb ca moştenire. 50:12 "Acum, iată că Domnul", a zis el, "m-a ţinut în viaţă cum a spus. Sunt patruzeci şi cinci de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise ... şi acum sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani. Şi astăzi sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; am tot atâta putere cât aveam atunci, fie pentru luptă, fie ca să merg în fruntea voastră. Dă-mi dar muntele acesta, despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea; căci ai auzit atunci că acolo sunt anachimi şi că sunt cetăţi mari şi întărite. Domnul va fi poate cu mine şi-i voi izgoni, cum a spus Domnul". Cererea aceasta era susţinută de fruntaşii lui Iuda. Caleb, ca unul care fusese ales din seminţia sa pentru împărţirea pământului, îi luase pe aceşti bărbaţi pentru ca împreună cu el să prezinte cererea, ca nu cumva să se trezească părerea că se foloseşte de autoritatea sa pentru scopuri egoiste. 50:13 Cele cerute i-au fost acordate fără întârziere. Nimănui altcuiva nu i se putea încredinţa cu mai multă siguranţă cucerirea acestor cetăţi uriaşe. "Iosua a binecuvântat pe Caleb, fiul lui Iefune, şi i-a dat ca moştenire Hebronul ... pentru că urmase în totul calea Domnului". Îndurase împreună cu poporul său îndelungata călătorie prin pustiu şi avusese, în felul acesta, parte de dezamăgirile şi durerile celor vinovaţi. Cu toate acestea nu se plângea, ci preamărea îndurarea lui Dumnezeu care îl ocrotise prin pustie, în timp ce fraţii lui mureau. În mijlocul oboselilor, primejdiilor şi molimelor călătoriei prin pustie şi în anii de lupte, de când intrase în Canaan, Domnul îl păstrase în viaţă şi acum, când era în vârstă de peste optzeci de ani, puterea nu îi slăbise ... El n-a cerut pentru sine un ţinut gata cucerit, ci pe acela despre care iscoadele spuseseră în mod deosebit să nu poate fi cucerit. Cu ajutorul lui Dumnezeu avea să smulgă cetăţile acestea chiar din mâna uriaşilor acelora, în faţa cărora credinţa lui Israel se clătinase. Nu dorinţa după onoare sau mărire a inspirat cucerirea lui Caleb. 50:14 Bătrânul şi viteazul luptător dorea să dea poporului o pildă care să-l onoreze pe Dumnezeu şi să încurajeze seminţiile să supună pe deplin pământul pe care părinţii lor l-au considerat de necucerit. 50:15 Caleb a primit moştenirea după care inima lui tânjise timp de patruzeci de ani şi, prin credinţa că Dumnezeu va fi cu el, "a izgonit de acolo pe fiii lui Anac" (Iosua 15,14). După ce în felul acesta şi-a asigurat un pământ pentru sine şi casa sa, zelul lui n-a scăzut; el nu s-a aşezat pentru a se bucura în tihnă de moştenire, ci a pornit spre noi cuceriri, pentru fericirea naţiunii şi onoarea lui Dumnezeu. 50:16 Laşii şi răsculătorii pieriseră în pustie; dar iscoadele neprihănite au mâncat din strugurii din Eşcol. Fiecăruia i s-a dat după credinţa lui. Necredincioşii au văzut cum li se împlinesc temerile. În pofida făgăduinţelor lui Dumnezeu, ei spuseseră că este cu neputinţă să fie cucerit Canaanul, şi nici nu l-au stăpânit. Dar aceia care s-au încrezut în Dumnezeu şi nu au privit atât de mult la greutăţile de învins, cât la puterea atotbiruitorului lor Ajutor, au intrat în ţara cea bună. Prin credinţă, eroii aceştia de demult "au cucerit împărăţii viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe". "Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră" (Evr. 11, 33.34; 1 Ioan 5,4). 50:17 O altă cerere cu privire la împărţirea pământului a trădat o altă stare de spirit, cu totul deosebită de a lui Caleb. Ea a fost prezentată de copiii lui Iosif, de seminţia lui Efraim şi de jumătate din seminţia lui Manase. Văzând numărul lor mare, seminţiile acestea au cerut o întindere îndoită de pământ. Teritoriul lor era cel mai bogat din ţară şi cuprindea podişul roditor al Saronului; dar multe dintre cele mai de seamă cetăţi din vale erau încă sub stăpânirea canaaniţilor, iar seminţiile ezitau, din cauza oboselii şi primejdiei, să-şi cucerească posesiunile şi doreau un alt teritoriu, în părţile deja cucerite ale ţării. Seminţia lui Efraim era chiar pe atunci una dintre cele mai mari din Israel, cum şi aceea din care făcea parte chiar şi Iosua, şi de aceea membrii ei se socoteau îndreptăţiţi la o atenţie deosebită. "Pentru ce", au zis ei, "ne-ai dat un sorţ şi numai o parte când noi suntem un popor mare la număr şi Domnul ne-a binecuvântat până acum?" (Iosua 17,14-18). Dar n-au putut obţine nimic de la conducătorul neclintit, căci el nu s-a abătut de la stricta dreptate. 50:18 Răspunsul lui a fost: "Dacă sunteţi un popor mare la număr, suiţi-vă în pădure şi tăiaţi-o, ca să vă faceţi loc în ţara fereziţilor 50:19 şi a refaimiţilor, pentru că muntele lui Efraim este prea strâmt pentru voi". 50:20 Replica lor a arătat adevărata cauză a plângerii. Le lipseau credinţa şi curajul de a-i izgoni pe canaaniţi: "Muntele nu ne va ajunge, şi toţi canaaniţii ... care locuiesc în vale ... au care de fier". 50:21 Puterea Dumnezeului lui Israel fusese garantată poporului Lui, iar dacă efraimiţii ar fi avut curajul şi credinţa lui Caleb, nici un vrăjmaş nu ar fi putut sta înaintea lor ... Iosua a luat hotărât poziţie împotriva dorinţei lor vădite de a scăpa de oboseală şi de primejdie. "Voi sunteţi un popor mare la număr şi puterea voastră este mare, nu veţi avea un singur sorţ. Ci veţi avea muntele, căci veţi tăia pădurea, şi ieşirile ei vor fi ale voastre şi veţi izgoni pe canaaniţi cu toate carele lor de fier şi cu toată tăria lor". În felul acesta, argumentele lor au fost îndreptate chiar împotriva lor. Dacă erau un popor atât de numeros, cum susţineau, trebuia să fie în stare să meargă pe propria lor cale, ca şi fraţii lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuia să se teamă de carele de fier ale vrăjmaşilor. 50:22 Până acum, Ghilgal fusese capitala naţiunii şi locul unde se afla cortul întâlnirii. De acum, acest cort trebuia să fie mutat în locul hotărât pentru rămânerea lui permanentă. Locul acesta era Silo, un orăşel din partea de moştenire a lui Efraim. Se afla aproape în inima ţării şi se putea ajunge uşor la el din orice direcţie. Aici era o parte a ţării deja cucerită, aşa că închinătorii nu erau tulburaţi. "Toată adunarea copiilor lui Israel s-a strâns la Silo şi au aşezat acolo cortul întâlnirii. ţara era supusă înaintea lor." (Iosua 18,1-10). Seminţiile care încă se mai aflau în tabără când a plecat cortul întâlnirii din Ghilgal, l-au urmat şi şi-au întins corturile lângă Silo. Seminţiile acestea au rămas aici până când s-au răspândit la pământurile lor. 50:23 Chivotul a rămas trei sute de ani în Silo, până când, din pricina păcatelor casei lui Eli, a căzut în mâinile filistenilor, iar Silo a fost nimicit. Chivotul legământului n-a mai fost adus înapoi în cortul întâlnirii de acolo, serviciul din sanctuar a fost mutat în cele din urmă în templul din Ierusalim, iar Silo a ajuns un loc fără însemnătate. Numai ruinele arătau locul unde se aflase pe vremuri. Cu mult timp după aceea, soarta lui a fost folosită pentru a avertiza Ierusalimul. "Duceţi-vă dar la locul care-Mi fusese închinat la Silo", spunea Domnul prin proorocul Ieremia, "unde pusesem să locuiască odinioară Numele Meu, şi vedeţi ce i-am făcut din pricina răutăţii poporului Meu Israel... şi acum ... voi face Casei peste care este chemat Numele Meu, în care vă puneţi încrederea, şi locului pe care 50:24 l-am dat vouă şi părinţilor voştri, îi voi face întocmai cum am făcut lui Silo" (Ier. 7,12-14). 50:25 "După ce au isprăvit de împărţit ţara" şi fiecărei seminţii i s-a dat moştenirea ei, şi-a prezentat şi Iosua cererea. Ca şi lui Caleb, i se dăduse o făgăduinţă deosebită cu privire la moştenire; cu toate acestea, el nu a cerut o provincie întreagă, ci numai o cetate. "După porunca Domnului, i-au dat cetatea pe care o cerea el ... El a zidit cetatea din nou şi şi-a aşezat locuinţa acolo" (Iosua 19,49.50). Numele dat cetăţii a fost Tinat-Serah, adică "partea care a rămas" - o mărturie dăinuitoare despre caracterul nobil şi starea sufletească plină de lepădare de sine a cuceritorului care, în loc să fie primul care-şi lua partea din pradă, a aşteptat cu cererea până când şi cel mai umil din popor şi-a primit partea. 50:26 Şase dintre cetăţile încredinţate leviţilor - câte trei de fiecare parte a Iordanului - au fost rânduite ca cetăţi de scăpare, în care să afle refugiu ucigaşul care fugea acolo. Cetăţile acestea fuseseră rânduite de Moise ca "cetăţi de scăpare, unde să poată scăpa ucigaşul care va omorî fără voie. Aceste cetăţi să vă slujească drept cetăţi de scăpare împotriva răzbunătorului sângelui, pentru ca ucigaşul să nu fie omorât înainte de a se înfăţişa în faţa adunării ca să fie judecat" (Num. 35, 11.12), zicea el. Această milostivă întocmire era necesară din cauza vechiului obicei al răzbunării personale, obicei după care obligaţia de a-l pedepsi pe ucigaş îi revenea celei mai apropiate rude sau celui mai apropiat moştenitor al mortului. În cazurile în care vina era dovedită, judecătorii nu mai aveau nevoie să mai aştepte vreo înfăţişare. I se îngăduia răzbunătorului să-l urmărească pe criminal pretutindeni şi să-l ucidă oriunde l-ar fi găsit. Domnul nu a socotit că este bine să desfiinţeze atunci acest obicei, dar S-a îngrijit de siguranţa acelora care ucideau pe cineva fără voie. 50:27 Cetăţile de scăpare erau în aşa fel împărţite, încât din oricare parte a ţării se putea ajunge la ele după un drum de o jumătate de zi. Drumurile care duceau la ele erau totdeauna ţinute în bună stare; pretutindeni de-a lungul drumului trebuia să fie tăbliţe de semnalizare, pe care stătea scris cu litere mari şi uşor de înţeles "Spre adăpost", pentru ca cel fugărit să nu mai întârzie nici o clipă. Oricine putea să se folosească de această înlesnire, fie evreu, fie străin, fie trecător. Dar, dacă cel nevinovat nu trebuia să fie ucis în chip pripit, nici cel vinovat nu trebuia să rămână nepedepsit. Cazul fugarului trebuia să fie cercetat de autorităţile locului, după dreptate, şi numai dacă nu era găsit vinovat de presupusa ucidere urma să fie adăpostit în cetatea de scăpare. Vinovatul era 50:28 dat pe mâna răzbunătorului. Iar aceia care erau îndreptăţiţi la adăpostire puteau să aibă parte de ea numai cu condiţia de a rămâne în cetatea de scăpare. Dacă părăsea graniţele prescrise şi era găsit de răzbunătorul sângelui, trebuia să plătească cu viaţa dispreţuirea grijii lui Dumnezeu. La moartea marelui preot, li se dădea totuşi libertate acelora care-şi aflaseră adăpost în cetatea de scăpare să se înapoieze la posesiunile lor. 50:29 La cercetarea unui caz de moarte, pârâtul nu trebuia să fie condamnat pe temeiul mărturiei unui singur martor, chiar dacă împrejurările ar fi vorbit cu tărie împotriva lui. Porunca Domnului glăsuia astfel: "Dacă un om omoară pe cineva, ucigaşul să fie pedepsit pe mărturia martorilor. Un singur martor nu va fi de ajuns ca să fie osândit cineva la moarte" (Num. 35, 30). Domnul Hristos a fost Acela care i-a dat lui Moise instrucţiunile acestea pentru Israel şi, atunci când El Se afla personal cu ucenicii Săi pe pământ şi-i învăţa cum să se poarte cu cel greşit, Marele Învăţător a repetat învăţătura că mărturia unui singur om nu este îndestulătoare pentru a declara nevinovat sau pentru a osândi pe cineva. Vederile şi părerile unui singur om nu trebuie să fie decisive în problemele aflate în discuţie. În toate aceste cazuri, trebuie ca doi sau mai mulţi să fie uniţi şi să poarte răspunderea împreună, "pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori" (Mat. 18,16). 50:30 Dacă cel cercetat pentru omor era găsit vinovat, nu trebuia să fie eliberat pentru vreo plată sau amendă oarecare. "Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om". "Să nu primiţi răscumpărare pentru viaţa unui ucigaş vinovat de moarte, ci să fie pedepsit cu moartea", "chiar şi de la altarul Meu să-l smulgi, ca să fie omorât", spunea porunca lui Dumnezeu; "căci sângele celui nevinovat pângăreşte ţara; şi ispăşirea sângelui vărsat în ţară nu se va putea face decât prin sângele celui ce-l va vărsa" (Gen. 9,6; Num. 35,31.33; Exod 21,14). Siguranţa şi curăţia poporului cereau ca păcatul uciderii să fie pedepsit cu asprime. Viaţa omului, pe care numai Dumnezeu o poate da, trebuie să fie socotită ca ceva sfânt. 50:31 Cetăţile de scăpare rânduite pentru poporul Său din vechime erau o preînchipuire a refugiului rânduit în Domnul Isus Hristos. Acelaşi Mântuitor îndurător care a creat cetăţile acestea de scăpare a creat, prin vărsarea propriului Său sânge, un adăpost sigur pentru călcătorul Legii lui Dumnezeu, în care să afle scăpare de moartea a doua. Nici o putere nu este în stare să smulgă din mâinile Sale sufletele care caută la El iertare. "Acum dar nu 50:32 este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus". "Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi", pentru ca "să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte" (Rom. 8,1.34; Evr. 6,18). 50:33 Acela care alerga către cetatea de scăpare nu trebuia să zăbovească. Trebuia să-şi părăsească familia şi treburile. Nu mai avea timp să-şi ia rămas bun de la cei iubiţi ai săi. Viaţa lui era în primejdie şi oricare alt interes trebuia să fie sacrificat faţă de acest unic scop - să ajungă la locul de scăpare. Oboseala era uitată, piedicile nu mai erau luate în seamă. Fugarul nu îndrăznea nici o clipă măcar să meargă mai încet până ajungea dincolo de zidurile cetăţii. 50:34 Păcătosul este în primejdie de moarte veşnică atâta timp cât nu caută adăpost la Domnul Hristos; şi după cum şovăiala şi nepăsarea puteau să-l lipsească pe fugar de unica şansă de a supravieţui, tot astfel amânarea şi indiferenţa se pot dovedi a fi ruina sufletului. Satana, vrăjmaşul cel mare, este pe urmele oricărui suflet care a nesocotit Legea sfântă a lui Dumnezeu, iar acela care nu-şi dă seama de primejdia în care se află şi nu caută cu toată hotărârea scăpare în locul de veşnică adăpostire va cădea pradă pierzătorului. 50:35 Prizonierul care părăsea vreodată cetatea de scăpare era lăsat în mâinile răzbunătorului sângelui. În felul acesta, poporul era învăţat să umble pe calea prevăzută de înţelepciunea infinită pentru siguranţa lui. În acelaşi fel, nu e îndeajuns ca păcătosul doar să creadă în Hristos în vederea iertării păcatelor sale, ci trebuie şi să rămână în El, prin credinţă şi ascultare. "Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi" (Evr. 10,26.27). 50:36 Două dintre seminţiile lui Israel, Gad şi Ruben, şi o jumătate a seminţiei lui Manase îşi primiseră moştenirea înainte de a fi trecut Iordanul. Pentru un popor de păstori, podişurile întinse şi pădurile bogate ale Galaadului şi Basanului ofereau păşuni cuprinzătoare pentru turmele şi cirezile lor, care constituiau o atracţie ce nu se afla nici în Canaan. Întrucât cele două seminţii şi jumătate doreau să se aşeze acolo, se îndatoraseră să dea partea lor de oameni înarmaţi care să-i însoţească pe fraţii lor de dincolo de Iordan, pentru a le da ajutor în războaie până ce şi aceştia vor fi intrat în moştenirea lor. Ei îşi împliniseră cu credincioşie făgăduinţa. Când 50:37 cele zece seminţii au pătruns în Canaan, "fiii lui Ruben, fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase ... aproape patruzeci de mii de bărbaţi, pregătiţi de război, au trecut, gata de luptă, înaintea Domnului în câmpia Ierihonului" (Iosua 4,12.13). Ani de-a rândul, ei luptaseră plini de curaj alături de fraţii lor. Acum venise momentul să se întoarcă la pământurile lor. Şi, întrucât se uniseră cu fraţii lor la luptă, avuseseră parte şi de pradă, întorcându-se astfel la corturile lor "cu mari bogăţii" şi "cu foarte multe turme şi cu o mare mulţime de argint, de aur, de aramă, de fier şi de îmbrăcăminte", pe care trebuia să le împartă cu aceia care rămăseseră lângă familii şi turme. 50:38 Urma ca ei să locuiască la oarecare depărtare de sanctuarul Domnului şi Iosua, cu strângere de inimă, s-a uitat cum pleacă, pentru că ştia cât de puternice vor fi, în viaţa lor singuratică şi călătoare, ispitele de a cădea în obiceiurile triburilor păgâne care locuiau la hotarele lor. 50:39 În timp ce sufletul lui Iosua şi al celorlalţi conducători încă mai era apăsat de prevestiri îngrijorătoare, zvonuri ciudate au ajuns la ei. Cele două seminţii şi jumătate înălţaseră un altar mare, asemenea altarului din Silo, lângă Iordan, aproape de locul unde avusese loc trecerea minunată peste râu. Legea lui Dumnezeu oprea sub pedeapsa cu moartea introducerea altui cult decât acela ţinut la sanctuar. Dacă acesta era scopul acestui altar şi dacă rămânea în picioare, urma să îndepărteze poporul de la adevărata credinţă. 50:40 Reprezentanţii poporului s-au adunat la Silo şi au propus, în graba şi indignarea lor, să pornească îndată un război împotriva celor vinovaţi. Prin influenţa celor mai chibzuiţi, s-a hotărât însă ca mai întâi să trimită o delegaţie pentru a avea lămuriri din partea celor două seminţii şi jumătate cu privire la fapta lor. Au fost aleşi zece conducători, din fiecare seminţie câte unul. În fruntea lor se afla Fineas, care se deosebise prin zelul său cu privire la fapta lui Por. 50:41 Cele două seminţii şi jumătate greşiseră atunci când, fără explicaţie, săvârşiseră o faptă care să dea prilej la grave bănuieli. Întrucât socoteau ca ceva fără putinţă de tăgadă că fraţii lor erau vinovaţi, delegaţii i-au întâmpinat cu reproşuri aspre. I-au învinovăţit că s-au răsculat împotriva Domnului şi i-au îndemnat să-şi aducă aminte cum pedepse de la Domnul l-au lovit pe Israel când s-a dedat la închinarea înaintea lui Baal-Peor. În numele lui Israel, Fineas le-a spus copiilor 50:42 lui Gad şi Ruben că, dacă nu sunt bucuroşi să locuiască fără altar în ţinutul acela, sunt bineveniţi să împartă cu fraţii lor moşia şi privilegiile acestora. 50:43 Ca răspuns, acuzaţii au explicat că altarul lor nu avea scopul de a servi la aducerea de jertfe, ci trebuia numai să fie o mărturie că, deşi erau despărţiţi unii de alţii prin râu, aveau aceeaşi credinţă ca şi fraţii lor din Canaan. Se temuseră că fiii lor ar putea să fie alungaţi de la sanctuar în viitor, ca neavând parte în Israel. În asemenea împrejurări, altarul acesta, zidit după chipul altarului Domnului de la Silo, urma să fie mărturie că ziditorii lui fuseseră şi ei închinători ai viului Dumnezeu. 50:44 Delegaţii au primit cu bucurie explicaţia aceasta şi le-au dus vestea cea bună acelora care îi trimiseseră. Toate planurile de război au fost oprite, iar poporul s-a bucurat foarte mult şi a lăudat pe Dumnezeu. 50:45 Copiii lui Gad şi ai lui Ruben au pus o inscripţie pe altarul lor, care arăta scopul pentru care fusese ridicat: "El este martor între noi că Domnul este Dumnezeu". În felul acesta, au căutat să evite greşite înţelegeri pentru mai târziu şi să îndepărteze orice ar fi dus la ispită. 50:46 De câte ori se ivesc greutăţi mari din simple neînţelegeri chiar între persoane care sunt călăuzite de cele mai demne motive! Şi fără exercitarea iubirii şi a îngăduinţei, ce rezultate serioase şi chiar fatale pot urma! Cele zece seminţii şi-au amintit cum, în cazul lui Acan, Dumnezeu a mustrat neglijenţa lor de a descoperi păcatul care exista între ei. De astă dată se hotărâseră să procedeze grabnic şi hotărât; dar, căutând să fugă de prima greşeală, au căzut în cealaltă extremă. În loc să cerceteze cu blândeţe pentru a afla situaţia adevărată, i-au certat şi judecat pe fraţii lor. Dacă bărbaţii lui Gad şi Ruben ar fi răspuns în acelaşi spirit, ar fi urmat un război. Pe de o parte, dacă este de mare însemnătate ca păcatul să fie tratat cu asprime şi hotărâre, pe de altă parte este de aceeaşi însemnătate să se evite judecăţile pripite şi bănuielile neîntemeiate. 50:47 Deşi mulţi sunt sensibili la cea mai mică mustrare cu privire la propria lor purtare, devin prea aspri în purtarea lor cu aceia pe care îi socotesc greşiţi. Până acum nimeni n-a fost întors de la părerile lui greşite prin ceartă şi reproşuri, ci dimpotrivă, în felul acesta mulţi au fost alungaţi şi mai departe de calea cea dreaptă şi au fost făcuţi să-şi împietrească inima în 50:48 convingerea lor. O stare de suflet prietenoasă, o purtare răbdătoare şi politicoasă îl pot salva pe cel greşit şi pot să acopere o mulţime de păcate. 50:49 Înţelepciunea de care au dat dovadă rubeniţii şi cei ce erau cu ei este vrednică de imitat. În timp ce căutau să susţină cu sinceritate cauza adevăratei religii, ei au fost osândiţi pe nedrept şi mustraţi cu asprime; cu toate acestea, nu au dat pe faţă resentimente. Cu amabilitate şi răbdare au ascultat învinuirile fraţilor lor, înainte de a căuta să se apere, iar după aceea şi-au explicat motivele şi şi-au arătat nevinovăţia. În felul acesta a fost înlăturată amical greutatea care ar fi putut să atragă după sine stări atât de rele. 50:50 Aceia care au dreptate pot rămâne liniştiţi şi cumpăniţi chiar şi atunci când sunt acuzaţi pe nedrept. Dumnezeu cunoaşte toate câte sunt greşit înţelese de oameni şi rău expuse; şi putem să încredinţăm cu deplină linişte cazul nostru în mâinile Lui. Cauza acelora care se încred în El va fi tot atât de sigur apărată, cum a fost descoperită vinovăţia lui Acan ... Aceia care sunt mânaţi de Duhul lui Hristos vor avea acea iubire care este prietenoasă şi îndelung răbdătoare. 50:51 Este voia lui Dumnezeu ca în poporul Său să domnească unirea şi iubirea frăţească. Chiar înainte de crucificare, Domnul Hristos S-a rugat ca ucenicii Lui să fie una, după cum El este una cu Tatăl Său, pentru ca lumea să creadă că Dumnezeu L-a trimis. Această rugăciune, peste măsură de mişcătoare şi minunată, este valabilă în toate timpurile, până în zilele noastre; deoarece cuvintele Lui sună astfel: "Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor" (Ioan 17,20). Chiar dacă nu trebuie să sacrificăm nici un principiu al adevărului, totuşi, ar trebui ca ţinta noastră continuă să fie de a ajunge la această stare de unitate. Aceasta este dovada că suntem ucenici. Domnul Isus spunea: "Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii" (Ioan 13,35). Apostolul Petru îndeamnă biserica prin cuvintele: "Încolo, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi. Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea" (1 Petru 3, 8.9). |
Seek to any passage:
Search the text:
Special note for ANDROID SmartPhones
I recommend to download PhoneMe emulator for Android from here.
Especially I recommend phoneME Advanced - Foundation Profile + MIDP High Resolution b168 rev20547 from here, or from here.
Then you have to build your application, to transfer the .jar and .jad files on your mobile phone and run using this nice emulator.
1. Install a Zip Utility from Android Market.
2. Install a File Manager from Android Market.
3. Download and install PhoneMe, as mentioned above.
4. Build your application by using Download Multilingual Service or Dynamic Download (zip).
5. Copy the zip file into your Android Phone and unzip the content in a folder, and then write down the path to the unzipped files and the name of the .jad file.
6. Launch PhoneMe from your smartphone.
7. Inside PhoneMe, write to the main window the path and the name to the .jad file, above mentioned. Will look something like: file:///mnt/sd/download/BiblePhone.jad and then press enter.
8. The application will be installed, and next a hyperlink will be available below the above mentioned textbox. On this way you can install as many of MIDP application you like on your Android Phone.
How to install the application in Java Mobile enabled phones
It is possible now to have the Holy Scriptures on your mobile phone and to read
it wherever you are due to the Mobile Information Device Profile (MIDP)
technology in 1.0 and 2.0 versions, developed for Java applications.
A good advice is to try in the beginning the MIDP 1.0 / 128 Kbytes version, and
progressively to advance to MIDP 2.0 and larger volumes (512 Kbytes or more).
The application is available for MIDP 2.0, MIDP 1.0. You have only to select one
table on the field MIDP2.0 or MIDP1.0, according to the desired Bible version.
Then, you shall make a click on the JAR (Java Archive) file in order to obtain
the software to be installed on your mobile phone.
I recommend you to start with STARTER(MIDP1.0old) edition, then to continue with
INTERMEDIATE(MIDP1.0), and in the end, if the mobile phone supports this thing,
to try to install the ADVANCED (MIDP2.0) edition. Also, start with 128 kbytes
volumes, continue with 512 kbytes, and at the end try the version in one file.
There are cases where the mobile phone requires so called JAD (Java Descriptor)
files. These JAD files has to be
uploaded, on this case, together with the desired JAR files(s).
There are different methods to download the applications in your mobile phone as
follows:
1. Directly from Internet by using a WAP or GPRS connection
2. By using the infrared port of the mobile phone
3. By wireless Bluetooth access to the mobile phone
4. By cable link between PC ad mobile phone
5. If none from the above cases are valid
Next, we shall examine each case in order to have a successfully installation of
the software.
1. Directly from Internet by using a WAP or GPRS connection
If your have Internet access on your mobile phone (e.g. WAP or GPRS), it is
enough to access
https://biblephone.intercer.net/wap/ from the browser of the mobile phone,
and to access the desired Bible version, and then to make an option about
MIDP1.0 or MIDP2.0, and finally to select the desired module (e.g. one or more).
After the last selection, the desired version will be downloaded on your mobile
phone.
Many phones have only this option for installing JAVA appplications.
2. By using the infrared port of the mobile phone
Sometimes there is a need for a special uploader software for specific mobile
phones.
If you don't have access to Internet directly from your mobile phone, then you
shall have to pass to this step requiring to have infrared ports on your mobile
phone and on the computer.
a. On this case, you will download the application by using the computer from
the Internet (i.e. JAR files).
b. Once the application is downloaded (preferable on the desktop) you will have
to activate the infrared port on the mobile phone and align it with the infrared
port of the computer (preferable laptop).
c. Then a window will appear asking what file you want to send to the mobile
phone. Next, you will select the downloaded JAR file, and after OK, the mobile
phone will ask you if you want to load that file. You say YES and the
application will be downloaded on your mobile phone.
d. Probably, you will be asked by the mobile phone where you want to save it (e.g.
on the games or applications directories). After you made this selection, the
file will be ready to be loaded for run.
The displaying preference can be set inside the application in order to have
larger fonts, full screen display etc.
3. By wireless Bluetooth access to the mobile phone
Sometimes there is a need for a special uploader software for specific mobile
phones.
This situation is similar with the infrared case. You have only to activate
Bluetooth access on your mobile phone (check if exists) and on the computer (check
if exists).
4. By cable link between PC ad mobile phone
Sometimes there is a need for a special uploader software for specific
mobile phones.
On this case the steps are as follows:
a. On this case, you will download the application by using the computer from
the Internet (i.e. JAR files).
b. Once the application is downloaded (preferable on the desktop) you will have
to set up the wired connection between the mobile phone and the computer. Next,
you will start the synchronization / data transfer application and download the
JAR file in your mobile phone. Surely, you will have to consult the CD of your
mobile phone.
c. By this application you shall transfer into your mobile phone the JAR file in
the games or applications directories. Next, you will have to select for run the
JAR desired file.
5. If none from the above cases are valid
On this unhappy case, I recommend you to find a friend with a laptop having
infrared / Bluetooth capabilities, or to buy a data link cable, or to change
your current model of mobile phone.
Unfortunately, some models of mobile phones require only WAP/GPRS in order to
download and run Java applications.
Sometimes there is a need for a special uploader software for specific mobile
phones. Therefore check the documentation of them and also the page for specific
models.
Why so many versions? Simple, because not all the mobile phones support the
Bible in one file with MIDP 2.0 (the most advanced for the time being).
Multilingual Online Ebooks
It is possible now to have the inspirational ebooks on your browser and to read it allowing you to make comparisons between different translations or versions for a specific language. This occasion is unique, and you have only to browse to the desired author and book.
Select another version:
If you have any questions, remarks, suggestions, please contact me here.
May God bless you in studying the Holy Scriptures.
Sitemap: Please select the BiblePhone modules in your language: