49:1 Cap. 47 - Legământul cu gabaoniţii
49:2 Din Sihem, izraeliţii s-au înapoiat în tabăra lor din Ghilgal. Aici au fost căutaţi de o delegaţie specială care dorea să încheie un legământ cu ei. Delegaţii susţineau că ar veni dintr-o ţară îndepărtată, iar lucrul acesta părea să fie confirmat de înfăţişarea lor. Hainele lor erau vechi şi zdrenţuite, încălţămintea peticită, proviziile mucegăite, iar burdufurile pe care le foloseau ca vase pentru vin erau vechi, rupte şi legate pe alocuri, ca şi cum pe drum ar fi căutat să le peticească în grabă.
49:3 În ţara lor îndepărtată, pe cât se părea dincolo de hotarele Palestinei, concetăţenii lor, după cum spuneau ei, au auzit despre minunile pe care le făcuse Dumnezeu pentru poporul Său şi-i trimiseseră pe ei ca să încheie un legământ cu Israel. Evreii fuseseră avertizaţi în chip hotărât să nu încheie legământ cu locuitorii idolatri din Canaan şi, de aceea, în inima conducătorilor s-a născut îndoiala cu privire la faptul că cele spuse de străini ar fi adevărate. "Poate că voi locuiţi în mijlocul nostru" - au zis ei. La aceasta, delegaţii au răspuns doar: "Noi suntem robii tăi" (Iosua 9,10). Dar când Iosua i-a întrebat neocolit: "Cine sunteţi voi şi de unde veniţi?", ei au repetat cele spuse mai înainte, iar ca dovadă a sincerităţii au adăugat: "Iată, pâinea noastră era caldă când am luat-o ca merinde de acasă, în ziua când am plecat să venim la voi, şi acum s-a uscat şi s-a mucegăit. Burdufurile acestea de vin, când le-am umplut erau noi de tot, şi iată-le s-au rupt; hainele şi încălţămintea noastră s-au învechit de lungimea prea mare a drumului".
49:4 Cuvintele acestea au biruit. Evreii "n-au întrebat pe Domnul". "Iosua a făcut pace cu ei şi a încheiat un legământ prin care trebuia să-i lase cu viaţă şi căpeteniile adunării le-au jurat lucrul acesta". Aşa s-a încheiat acest legământ. După trei zile, s-a descoperit adevărul. "Au aflat că erau vecini cu ei şi că locuiau
49:5 în mijlocul lor". Gabaoniţii, ştiind că era cu neputinţă să li se împotrivească evreilor, s-au folosit de vicleşug pentru a-şi salva viaţa.
49:6 Mare a fost consternarea israeliţilor când au aflat înşelăciunea la care au fost supuşi, iar neplăcerea lor a sporit şi mai mult când, la trei zile de mers, au dat de cetăţile gabaoniţilor, aproape în mijlocul ţării. "Toată adunarea a cârtit împotriva căpeteniilor", dar acestea din urmă s-au temut să calce legământul, cu toate că fusese câştigat prin înşelăciune, pentru că "le juraseră pe Domnul, Dumnezeul lui Israel". "Şi copii lui Israel nu i-au omorât." Gabaoniţii s-au îndatorat să lepede idolatria şi să I se închine lui Iehova, iar păstrarea vieţii lor nu era o violare a poruncii lui Dumnezeu de a-i nimici pe canaaniţii idolatri. Prin urmare, prin jurământul lor, evreii nu se învoiseră să comită păcat. Şi, cu toate că fusese câştigat prin înşelăciune, jurământul nu trebuia să fie desconsiderat. Îndatorirea pentru care cineva s-a legat prin cuvântul său trebuie să fie considerată sfântă, dacă aceasta nu-l obligă să comită o faptă rea. Nici o chibzuinţă cu privire la foloase, răzbunare sau privilegii personale nu poate să tulbure în vreun fel statornicia unei făgăduinţe sau a unui jurământ. "Buzele mincinoase sunt urâte Domnului". "Când va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt? Cel ce nu-şi ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui" (Prov.12,22; Ps.24,3; 15,4).
49:7 Gabaoniţilor li s-a îngăduit să trăiască, dar au fost daţi ca robi sanctuarului, făcând diferite munci în tabără. "Iosua le-a făcut aşa cum hotărâse... din ziua aceea i-a pus să taie lemne şi să scoată apă pentru adunare şi pentru altarul Domnului." Plini de recunoştinţă, ei au primit condiţiile acestea, înţelegând că au greşit şi că trebuia să fie bucuroşi că-şi răscumpărau viaţa cu orice condiţie. "Iată-ne în mâinile tale; fă cu noi ce vei crede că este bine şi drept să faci" - i-au spus ei lui Iosua. Sute de ani, urmaşii lor au fost legaţi de serviciul sanctuarului.
49:8 Teritoriul gabaoniţilor cuprindea patru cetăţi. Populaţia nu era sub domnia unui singur rege, ci erau cârmuiţi de bătrâni sau senatori. Cea mai însemnată dintre aceste cetăţi "era o cetate mare, ca una din cetăţile împărăteşti şi toţi bărbaţii ei erau viteji". E un exemplu izbitor despre groaza pe care izraeliţii le-o insuflaseră locuitorilor Canaanului, faptul că locuitorii unei astfel de cetăţi au recurs la un mijloc atât de umilitor pentru a-şi salva viaţa.
49:9 Dar le-ar fi fost mai bine gabaoniţilor dacă s-ar fi purtat cu sinceritate faţă de Israel. În timp ce supunerea faţă de Iehova le-a asigurat păstrarea vieţii, înşelăciunea le-a adus numai ocară şi robie. Dumnezeu luase măsuri pentru ca toţi cei care, părăsind păgânismul, doreau să se unească cu Israel să aibă parte de binecuvântările legământului. Ei erau cuprinşi în expresia: "străinul care locuieşte în mijlocul tău" şi, cu câteva excepţii, această clasă de oameni trebuia să se bucure de aceleaşi favoruri şi privilegii ca şi Israel. Porunca Domnului suna astfel:
49:10 "Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi. Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu băştinaşul din mijlocul vostru." (Lev.19,33.34). Cu privire la Paşte şi aducerea de jertfe se dăduse porunca: "Să fie o singură lege pentru toată adunarea, atât pentru voi cât şi pentru străinul care locuieşte în mijlocul vostru... cu străinul să fie ca şi cu voi înaintea Domnului" (Num.15,15).
49:11 Acestea ar fi fost condiţiile pe temeiul cărora ar fi fost primiţi gabaoniţii dacă n-ar fi recurs la înşelăciunea de care s-au folosit. Nu era o umilinţă uşor de suportat pentru locuitorii unei "cetăţi împărăteşti", ai cărei cetăţeni erau cu toţii "viteji", ca timp de sute de ani să fie făcuţi tăietori de lemne şi cărăuşi de apă. Dar, pentru ca să poată înşela, au luat haina sărăciei şi aceasta a rămas lipită de ei, ca o emblemă a robiei veşnice. În felul acesta starea lor de robie a mărturisit, câtă vreme au trăit ei şi urmaşii lor, despre ura lui Dumnezeu faţă de înşelăciune.
49:12 Supunerea cetăţii Gabaon în faţa lui Israel i-a umplut de spaimă pe împăraţii Canaanului. Imediat au luat măsuri pentru a se răzbuna pe aceia care încheiaseră pace cu năvălitorii. Sub conducerea lui Adoni-ţedec, împăratul Ierusalimului, cinci împăraţi ai Canaanului au încheiat un pact împotriva gabaoniţilor. Procedeul lor a fost rapid. Gabaoniţii nu erau pregătiţi să se apere şi i-au trimis o solie lui Iosua, la Ghilgal: "Nu părăsi pe robii tăi, suie-te la noi în grabă, izbăveşte-ne, dă-ne ajutor; căci toţi împăraţii amoriţilor care locuiesc pe munte, s-au strâns împotriva noastră". Primejdia îi ameninţa nu numai pe gabaoniţi, ci şi pe izraeliţi. Cetatea aceasta domina Trecătorile ce duceau către partea centrală şi sudică a ţării, iar acestea trebuia să fie păstrate dacă urma să fie cucerită ţara.
49:13 Iosua s-a pregătit în grabă pentru eliberarea Gabaonului. Locuitorii cetăţii asediate s-au temut că, din cauza înşelăciunii
49:14 la care au recurs, el va neglija apelul lor; dar, întrucât ei s-au supus stăpânirii lui Israel şi au acceptat să se închine lui Dumnezeu, el s-a simţit îndatorat să-i apere. De astă dată n-a acţionat fără sfat divin şi Dumnezeu l-a încurajat să pornească la luptă. "Nu te teme de ei" - spunea solia dumnezeiască, "căci îi dau în mâinile tale şi nici unul din ei nu va putea să stea împotriva ta". De aceea "Iosua s-a suit din Ghilgal, el şi toţi oamenii de război şi toţi cei viteji".
49:15 Mărşăluind toată noaptea, oastea a ajuns în faţa Gabaonului dimineaţa. Împăraţii aliaţi de-abia îşi aşezaseră oştile în jurul cetăţii, când Iosua s-a năpustit asupra lor. Atacul a adus înfrângerea desăvârşită a asediatorilor. Mulţimea fără număr a fugit dinaintea lui Iosua prin trecătoare, către Bet-Horon, şi, după ce au ajuns pe culmea munţilor, au coborât pe partea cealaltă a coastei abrupte. Aici s-a abătut asupra lor o grindină gro'zav de mare. "Domnul a făcut să cadă din cer, peste ei, pietre mari... cei ce au murit de pietrele grindinii au fost mai mulţi decât cei ucişi cu sabia de copiii lui Israel".
49:16 În timp ce amoriţii fugeau de le scăpărau picioarele, cu nădejdea de a găsi un adăpost undeva în munţi, Iosua, privind de pe înălţime, a văzut că ziua era prea scurtă pentru a-şi termina lucrarea. Dacă vrăjmaşii nu erau complet înfrânţi, s-ar fi adunat iarăşi după un scurt timp şi ar fi reînceput lupta. "Atunci Iosua a vorbit Domnului... şi a zis în faţa lui Israel: ‘Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului şi tu, lună, asupra văii Aialonului!' Şi soarele s-a oprit şi luna şi-a întrerupt mersul până ce poporul şi-a răzbunat pe vrăjmaşii lui... Soarele s-a oprit în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă".
49:17 Înainte de apusul soarelui se şi împlinise făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de Iosua. Întreaga oştire vrăjmaşă fusese dată în mâinile lui. Ziua aceasta urma să rămână mult timp în amintirea israeliţilor. "N-a mai fost nici o zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om; căci Domnul lupta pentru Israel". "Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor, de lumina săgeţilor Tale care pornesc, de strălucirea suliţei Tale, care luceşte. Tu cutreieri pământul în urgia Ta, zdrobeşti neamurile în mânia Ta. Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău" (Hab.3,11-13).
49:18 Spiritul lui Dumnezeu a inspirat rugăciunea lui Iosua, pentru ca încă o dată să se demonstreze puterea Dumnezeului lui Israel. Cele cerute nu evidenţiau o încumetare din partea marelui conducător. Iosua primise făgăduinţa că Dumnezeu dorea să îi înfrângă pe aceşti vrăjmaşi; cu toate acestea, el s-a trudit tot atât de mult ca şi cum victoria ar fi fost câştigată numai de oastea lui Israel. El a făcut tot ce putea face energia omenească şi apoi a strigat în credinţă după ajutorul dumnezeiesc. Taina succesului său stă în unirea puterii dumnezeieşti cu străduinţele omeneşti. Aceia care realizează cel mai mult sunt cei care se sprijină mai hotărât pe braţul Celui Atotputernic. Bărbatul care a poruncit: "Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului şi tu, lună, asupra văii Aialonului", este acelaşi care, în tabăra de la Ghilgal, prosternat la pământ, a petrecut ore întregi în rugăciune. Oamenii rugăciunii sunt oamenii puterii.
49:19 and 'nbsp; and nbsp; and nbsp;Această mare minune dă mărturie despre faptul că toată creaţiunea stă sub stăpânirea Creatorului. Satana caută să le ascundă oamenilor lucrarea divină în lumea naturală, să ţină ascunsă privirilor neostenita muncă creatoare a marii cauze primare. Prin această minune sunt supuşi ocării toţi aceia care înalţă natura mai presus de Dumnezeul naturii. După voinţa Sa, Dumnezeu a poruncit puterilor naturii să se dezlănţuie asupra oştirii vrăjmaşilor: "foc şi grindină, zăpadă şi ceaţă, vânturi năpraznice care împlinesc poruncile Lui" (Ps.148,8). Atunci când amoriţii păgâni şi-au propus să se împotrivească planurilor Lui, Dumnezeu a intervenit, aruncând "o grindină mare din cer" asupra vrăjmaşilor lui Israel. Ni se vorbeşte despre o mare bătălie care va avea loc în vremurile de pe urmă ale istoriei pământului, când Domnul va deschide arsenalul Său şi va da la iveală uneltele mâniei Sale (Ier.50,25). "Ai ajuns tu până la cămările zăpezii?" - întreabă El. "Ai văzut tu cămările grindinii, pe care le păstrez pentru vremurile de strâmtorare, pentru zilele de război şi de bătălie?" (Iov 38,22.23).
49:20 Apocalipsul descrie prăpădul care va avea loc atunci când "din scaunul de domnie va ieşi un glas tare, care va zice: ‘S-a isprăvit!'" El spune: "O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni" (Apoc.16,17.21).