47:43 bătrânii lui Israel se pleacă la pământ copleşiţi de o durere atât de mare, că nu putea fi exprimată în cuvinte. Dacă atunci şi-ar fi recunoscut păcatele, ar fi dat oarecum dovadă de o pocăinţă adevărată, dar a tăcut. El a auzit înştiinţarea că se săvârşise un mare păcat, arătându-se hotărât caracterul acestuia. Dar buzele lui au fost pecetluite. A început apoi cercetarea. Cum mai tremura sufletul lui de groază când au fost arătate mai întâi seminţia, apoi casa şi pe urmă familia lui! Dar tot nu a mărturisit, până când degetul lui Dumnezeu nu a fost îndreptat către el. Atunci, când nu mai putea să-şi ascundă păcatul, a descoperit adevărul. Cât de adesea se fac mărturisiri de felul acesta! Ce mare deosebire este între a recunoaşte faptele după ce totul a fost dovedit şi a mărturisi păcatul care este cunoscut numai de noi şi de Dumnezeu! Acan nu şi-ar fi recunoscut păcatul dacă nu ar fi nădăjduit că prin aceasta putea înlătura urmările nelegiuirilor sale. Dar mărturisirea lui nu a servit la altceva decât să arate că pedeapsa este îndreptăţită. Nu se dădea pe faţă o căinţă adevărată, o adâncă părere de rău, o schimbare a minţii şi o scârbă faţă de păcat.