39:13 avea să-i aducă la hotarele ţării făgăduite. Se aflau la o mică depărtare de Edom, care aparţinea urmaşilor lui Esau şi prin care trecea drumul rânduit lor spre Canaan. Moise primise porunca: "Întoarceţi-vă spre miazănoapte. Dă următoarea poruncă poporului: 'Acum aveţi să treceţi prin hotarele fraţilor voştri, copiii lui Esau, care locuiesc în Seir. Ei se vor teme de voi; dar să vă păziţi bine. Să nu vă încăieraţi cu ei; căci nu vă voi da în ţara lor nici măcar o palmă de loc; muntele Seir l-am dat în stăpânire lui Esau. Să cumpăraţi de la ei cu preţ de argint hrana pe care o veţi mânca; şi să cumpăraţi de la ei cu preţ de argint chiar şi apa pe care o veţi bea'" (Deuteronom 2,3-6). Porunca aceasta ar fi trebuit să fie de ajuns spre a explica pentru ce a încetat să li se mai dea apă; ei erau de acum gata să treacă printr-o ţară bine udată şi roditoare, în drumul lor direct spre ţara Canaanului. Dumnezeu le făgăduise o trecere lipsită de incidente prin Edom şi ocazia de a cumpăra hrană şi suficientă apă pentru a fi de ajuns întregii mulţimi. Încetarea curgerii miraculoase a apei ar fi trebuit să fie deci un motiv de bucurie, un semn că pribegia prin pustie a luat sfârşit. Dacă n-ar fi fost orbiţi de necredinţă, ar fi putut înţelege acest lucru. Dar ei au făcut, din ceea ce ar fi trebuit să fie o dovadă a împlinirii făgăduinţei lui Dumnezeu, o ocazie de îndoială şi cârtire. Se părea că poporul părăsise orice speranţă că Dumnezeu avea să-l ducă în stăpânirea Canaanului şi a început să plângă după "binecuvântările" pustiei.