23:103 După înmormântarea lui Iacov, teama a pus din nou stăpânire pe inimile fraţilor lui Iosif. Cu toată bunătatea pe care el a manifestat-o faţă de ei, conştienţa vinovăţiei i-a făcut neîncrezători şi bănuitori. Poate că el nu făcuse altceva decât să-şi amâne răzbunarea, din consideraţie pentru tatăl lor şi acum avea să le aplice pedeapsa mult amânată pentru fărădelegea lor. Ei n-au îndrăznit să vină personal înaintea lui, dar i-au trimis un mesaj: "Tatăl tău a dat porunca aceasta înainte de moarte: 'Aşa să vorbiţi lui Iosif: Oh! iartă nelegiuirea fraţilor tăi şi păcatul lor, căci ţi-au făcut rău!' Iartă acum păcatul robilor Dumnezeului tatălui tău" (Gen.50,16-17). Acest mesaj l-a mişcat până la lacrimi pe Iosif şi, încurajaţi de lucrul acesta, fraţii săi au venit şi s-au aruncat la pământ înaintea lui şi au zis: "Suntem robii tăi". Iubirea lui Iosif faţă de fraţii săi era profundă şi neegoistă şi a fost îndurerat la gândul că ei îl considerau capabil să nutrească un spirit de răzbunare. "Fiţi fără teamă", a spus el, "căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede astăzi, şi anume să scape viaţa unui popor în mare număr. Fiţi dar fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi şi pe copiii voştri" (vers.19-21).