19:1 Cap. 17 - Fuga şi exilul lui Iacov
19:2 Ameninţat cu moartea de mânia lui Esau, Iacov plecă din casa tatălui său ca fugar; dar ducea cu el binecuvântarea tatălui; Isaac înnoise faţă de el făgăduinţa legământului şi îl îndemnase, ca moştenitor al acestui legământ, să-şi caute o nevastă din familia mamei sale din Mesopotamia. Cu toate acestea, Iacov porni la drumul său singuratic cu inima adânc îngrijorată. Numai cu un toiag în mâinile sale, el trebuia să călătorească sute de kilometri printr-o ţară locuită de triburi sălbatice, nomade. Cuprins de remuşcare şi teamă, el căută să-i evite pe oameni, ca nu cumva fratele său mânios să-i afle urma. El se temea de faptul că pierduse pentru totdeauna binecuvântarea pe care Dumnezeu Îşi propusese să i-o dea; şi Satana era acolo, prezent, ca să-l copleşească cu ispite. Seara celei de a doua zile îl găsi departe de corturile tatălui său. El avea simţământul că era un alungat dintre oameni şi era conştient de faptul că tot necazul acela fusese adus asupra sa numai de către comportarea sa greşită. Întunericul disperării apăsa greu asupra sufletului său şi aproape că nici nu îndrăznea să se roage. Dar el era atât de singur, încât simţea nevoia unei protecţii din partea lui Dumnezeu, aşa cum nu simţise niciodată până atunci. Cu lacrimi şi profundă umilinţă, el îşi mărturisi păcatul şi ceru stăruitor o dovadă a faptului că nu era cu totul părăsit. Cu toate acestea, nu simţi nici o uşurare de povara inimii sale. El pierduse orice încredere în sine şi se temea că Dumnezeul părinţilor săi îl lepădase.
19:3 Dar Dumnezeu nu îl părăsise pe Iacov. Harul său era încă întins asupra servului său greşit şi lipsit de încredere. Plin de milă, Domnul i-a descoperit exact lucrul de care Iacov avea nevoie - UN MÂNTUITOR. El păcătuise, dar inima sa era plină de recunoştinţă, când văzu descoperindu-i-se o cale prin care el putea fi readus în graţia lui Dumnezeu.
19:4 Obosit de drum, fugarul se culcă pe pământul gol, având drept căpătâi" o piatră. În timp ce dormea, a văzut o scară strălucitoare şi luminoasă, al cărei capăt se sprijinea pe pământ, în timp ce vârful ei atingea cerul. Pe această scară urcau şi coborau îngeri; deasupra ei era Domnul slavei, şi din
19:5 ceruri s-a auzit glasul Său zicând: "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac". Pământul pe care era culcat ca un exilat şi fugar i-a fost făgăduit lui şi urmaşilor săi, cu asigurarea: "Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta". Această făgăduinţă fusese dată lui Avraam şi lui Isaac, iar acum era reînnoită lui Iacov. Apoi, în mod special, au fost rostite cuvinte de mângâiere şi încurajare faţă de singurătatea şi durerea în care se găsea: "Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge şi te voi aduce înapoi în ţara aceasta; căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun" (Gen.28,15).
19:6 Dumnezeu cunoştea influenţele rele care aveau să-l înconjoare pe Iacov, cum şi primejdiile la care avea să se expună. În mila Sa, El descoperi viitorul înaintea fugarului pocăit, pentru ca el să poată înţelege planul divin cu privire la el şi să fie pregătit să reziste ispitelor ce, cu siguranţă, aveau să vină asupra lui atunci când se va afla singur printre oameni idolatri şi porniţi spre rele. El trebuia să aibă totdeauna înaintea sa înaltul ideal la care să ţintească; iar cunoaşterea faptului că prin el planurile lui Dumnezeu ajungeau să se împlinească trebuia să-l îndemne mereu să fie credincios.
19:7 În această viziune, lui Iacov i-a fost prezentat Planul de Mântuire, dar nu pe deplin, ci acele părţi ale lui care erau esenţiale pentru el, pentru vremea aceea. Scara tainică ce i-a fost descoperită în vis era aceeaşi la care S-a referit Hristos în convorbirea cu Natanael. El a zis: "Veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul omului" (Ioan 1,51). Până la data răzvrătirii omului împotriva guvernării lui Dumnezeu, fusese o legătură deschisă între Dumnezeu şi om. Dar păcatul lui Adam şi al Evei a despărţit pământul de cer, astfel încât omul nu a mai avut legătură cu Făcătorul său. Cu toate acestea, lumea n-a fost lăsată într-o singurătate deznădăjduită. Scara Îl reprezintă pe Isus, mijlocul de legătură rânduit. Dacă n-ar fi făcut din meritele Sale un pod peste prăpastia pe care o făcuse păcatul, îngerii slujitori n-ar fi putut avea vreo legătură cu omul căzut. Hristos îl leagă pe om, în slăbiciunea şi neajutorarea sa, de izvorul puterii nemărginite.
19:8 Toate acestea i s-au descoperit lui Iacov în visul său. Deşi mintea lui a înţeles imediat o parte a descoperirii, adevărurile ei mari şi tainice au constituit studiul vieţii sale şi s-au deschis din ce în ce mai mult înţelegerii sale.
19:9 Iacov s-a trezit din somnul său în tăcerea adâncă a nopţii. Înfăţişările strălucitoare din viziunea sa au dispărut. Numai contururile neclare ale dealurilor singuratice şi, deasupra lor, cerul înstelat, strălucitor, întâmpinau acum privirea lui. Dar avea sentimentul solemn că Dumnezeu era cu el. O prezenţă nevăzută umplea singurătatea. "Cu adevărat, Domnul este în locul acesta", zise el, "şi eu n-am ştiut" Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerului" (Gen.28,16-22).
19:10 "Şi Iacov s-a sculat dis-de-dimineaţă, a luat o piatră pe care o pusese căpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere aminte şi a turnat untdelemn pe vârful ei". În armonie cu obiceiul privind comemorarea unor evenimente importante, Iacov a ridicat un monument al îndurării lui Dumnezeu, pentru ca ori de câte ori el avea să treacă pe acolo, să se oprească în acel loc sfânt spre a se închina lui Dumnezeu. El a numit locul acela Betel, sau "Casa lui Dumnezeu". Cu profundă recunoştinţă, el a repetat făgăduinţa că, "dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac şi dacă mă voi întoarce cu bine în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da" (Gen.28,20-22).
19:11 În acest caz, Iacov nu căuta să Îi pună condiţii lui Dumnezeu. Domnul făgăduise deja prosperitate, şi acest vot a fost revărsarea unei inimi pline de recunoştinţă pentru asigurarea iubirii şi îndurării lui Dumnezeu. Iacov înţelegea că Dumnezeu are asupra lui drepturi pe care trebuie să le recunoască şi că dovezile speciale ale bunătăţii divine acordate lui cer un răspuns. Tot astfel, orice binecuvântare revărsată asupra noastră cere un răspuns pe care trebuie să-l dăm Autorului tuturor îndurărilor. Creştinul trebuie să-şi cerceteze adesea trecutul vieţii sale şi să-şi amintească cu recunoştinţă preţioasele izbăviri pe care Dumnezeu le-a lucrat şi le lucrează pentru el, susţinându-l în încercări, deschizând căi înaintea lui atunci când totul părea întunecos şi potrivnic, înviorându-l atunci când totul părea să se prăbuşească. El ar trebui să recunoască toate aceste dovezi ale grijii ocrotitoare a îngerilor cereşti. Având în vedere aceste nenumărate binecuvântări, el ar trebui să întrebe adesea cu o inimă supusă şi recunoscătoare: "Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine?" (Ps.116,12).
19:12 Timpul nostru, talentele noastre, avutul nostru, toate trebuie să fie consacrate cu sfinţenie Lui, Aceluia care ne-a încredinţat spre administrare aceste binecuvântări. Ori de câte ori se săvârşeşte o lucrare de salvare pentru noi sau când ni se acordă
19:13 favoruri noi şi nesperate, trebuie să recunoaştem bunătatea lui Dumnezeu, nu numai exprimându-ne recunoştinţa prin cuvinte, ci, asemenea lui Iacov, prin daruri şi jertfe aduse cauzei Sale. Aşa după cum primim continuu binecuvântările lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să şi dăm fără încetare.
19:14 "Îţi voi da a zecea parte", zise Iacov, "din tot ce-mi vei da" (Gen.28,22). Oare noi, care ne bucurăm de deplină lumină şi de privilegiile Evangheliei, să fim mulţumiţi a da lui Dumnezeu mai puţin decât au dat aceia care au trăit în vechea şi mai puţin favorizata dispensaţiune? Nu, ci întrucât binecuvântările de care ne bucurăm sunt mai mari, nu avem şi noi obligaţii tot aşa de mari? Dar cât de mică este preţuirea, cât de zadarnică strădania de a măsura, cu reguli matematice, timpul, banii şi iubirea, în schimbul unei iubiri atât de cu neputinţă de măsurat şi unui dar de o valoare atât de inimaginabilă! Zecime pentru Hristos! O, "neînsemnată ofrandă, ce recompensă vrednică de ocară pentru ceea ce a costat atât de mult! De pe crucea Golgotei, Hristos cheamă la o consacrare fără rezerve. Tot ceea ce avem şi tot ceea ce suntem trebuie să fie devotat lui Dumnezeu.
19:15 Cu o credinţă nouă şi statornică în făgăduinţele divine şi asigurat de prezenţa şi ocrotirea îngerilor cereşti, Iacov şi-a continuat călătoria spre "ţara celor ce locuiesc în răsărit" (Gen.29,1). Dar cât de deosebită a fost sosirea lui faţă de aceea a trimisului lui Avraam cu aproape o sută de ani mai înainte! Slujitorul venise cu o suită de slugi călare pe cămile, cu daruri bogate de aur şi argint; fiul, însă, era un călător singuratic, cu picioarele rănite de drum, neavând altă bogăţie decât toiagul său. Asemenea slujitorului lui Avraam, Iacov s-a oprit lângă o fântână şi aici a întâlnit-o pe Rahela, fiica cea mai mică a lui Laban. De data aceasta, Iacov a fost acela care a făcut un serviciu, dând la o parte piatra de la gura fântânii şi adăpând turmele. Făcându-şi cunoscută legătura sa de rudenie, el a fost bine primit în casa lui Laban. Cu toate că venise fără avere şi neînsoţit, în timp de câteva săptămâni el a dovedit valoarea hărniciei şi priceperii sale şi a fost rugat să rămână acolo mai departe. S-a făcut înţelegerea ca el să-i slujească şapte ani lui Laban pentru mâna Rahelei.
19:16 În vremurile de demult, obiceiul cerea ca mirele, înainte de definitivarea unei înţelegeri de căsătorie, să plătească tatălui soţiei sale o sumă de bani sau echivalentul ei în bunuri, după cum era starea lui. Aceasta era considerată ca o garanţie a căsătoriei. Părinţii nu socoteau că este bine să încredinţeze fericirea fiicelor lor unor bărbaţi care nu s-ar fi îngrijit de cele necesare întreţinerii familiei lor. Dacă nu aveau destul spirit de economie şi energia necesară ca să conducă bine treburile vieţii, să aibă vite sau pământ, era temerea
19:17 că viaţa lor se va dovedi lipsită de orice valoare. Dar erau şi măsuri ca aceia care nu aveau cu ce plăti pentru o soţie să poată fi puşi la probă. Lor li se îngăduia să muncească pentru tatăl a cărui fiică o iubeau, durata timpului fiind hotărâtă după valoarea zestrei cerute. Dacă pretendentul era credincios în slujirea sa şi se dovedea vrednic şi în alte privinţe, el primea fata ca să-i fie soţie; şi, de obicei, zestrea pe care o primise tatăl era dată fetei la căsătorie. În cazul Rahelei şi al Leii, Laban, în mod egoist, a oprit totuşi zestrea ce trebuia să li se dea; ele s-au referit la acest lucru chiar înainte de a pleca din Mesopotamia, când au spus: "Ne-a vândut şi ne-a mâncat banii" (Gen.31,15).
19:18 Obiceiul acesta vechi, deşi uneori era folosit în mod abuziv, ca şi în cazul lui Laban, avea urmări bune. Atunci când i se cerea pretendentului să slujească pentru obţinerea miresei sale, se punea stavilă înaintea unei căsătorii pripite şi era ocazia de a se vedea cât de profunde erau sentimentele sale, cum şi iscusinţa sa de a se îngriji de familie. În vremea noastră, multe rele rezultă din folosirea unei căi opuse acesteia. Se întâmplă adesea că, înainte de căsătorie, unele persoane au puţine ocazii să cunoască obiceiurile şi felul de a fi al celuilalt, iar în ceea ce priveşte viaţa de fiecare zi, ei sunt cu totul străini atunci când îşi unesc viaţa şi interesele la altar. Mulţi descoperă, prea târziu însă, că nu sunt potriviţi unul pentru altul, iar rezultatul unirii lor este o viaţă întreagă de mizerie. Adesea, soţia şi copiii suferă din cauza indolenţei şi nepriceperii sau obiceiurilor vicioase ale soţului şi tatălui. Dacă s-ar fi cercetat mai înainte de căsătorie caracterul pretendentului, după vechiul obicei, s-ar fi evitat multă nefericire.
19:19 Şapte ani a slujit cu credincioşie Iacov pentru Rahela şi anii pe care i-a slujit "i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea" (Gen.29,20). Dar zgârcitul şi apucătorul Laban, dorind să păstreze un ajutor aşa de valoros, a săvârşit o crudă înşelăciune, schimbând-o pe Rahela cu Lea. Faptul că Lea însăşi s-a învoit la această înşelăciune l-a făcut pe Iacov să simtă că nu o poate iubi. La mustrarea sa plină de indignare adresată lui Laban, acesta i-a oferit-o pe Rahela pentru alţi şapte ani de slujire. Dar tatăl insistă ca Lea să nu fie alungată, căci acest lucru ar aduce ocară asupra familiei. Astfel, Iacov a fost pus în cea mai dureroasă şi cea mai grea situaţie; în cele din urmă, el s-a hotărât să o păstreze pe Lea şi să se căsătorească şi cu Rahela. Rahela a fost întotdeauna cea mai iubită; dar preferinţa sa pentru ea
19:20 a dat naştere la invidie şi gelozie, şi viaţa sa a fost amărâtă de rivalitatea dintre cele două surori, soţii ale sale.
19:21 Timp de douăzeci de ani, Iacov a rămas în Mesopotamia, lucrând în slujba lui Laban, care, neţinând seama de legăturile de rudenie, căuta să strângă pentru sine toate binefacerile de pe urma acestor legături. Pentru cele două fiice ale sale, el a pretins paisprezece ani de muncă grea; iar în restul timpului care a mai rămas, simbria lui Iacov a fost schimbată de zece ori. Cu toate acestea, slujba lui Iacov a fost îndeplinită cu hărnicie şi credincioşie. Cuvintele sale adresate lui Laban la ultima lor întâlnire descriu în mod viu grija neobosită pe care o acordase intereselor pretenţiosului său stăpân: "Am stat la tine douăzeci de ani; oile şi caprele nu ţi s-au stârpit şi n-am mâncat berbeci din turma ta. Nu ţi-am adus acasă vite sfâşiate de fiare; eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua, sau ce mi se fura noaptea. Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig şi-mi fugea somnul de pe ochi" (Gen.31,38-40).
19:22 Era nevoie ca păstorul să vegheze asupra turmelor sale zi şi noapte. Ele erau în primejdie din partea tâlharilor, cum şi din partea fiarelor sălbatice, care erau foarte numeroase şi îndrăzneţe, pricinuind adesea mare prăpăd în turmele care nu erau bine păzite. Iacov avea multe ajutoare în îngrijirea întinselor turme pe care le avea Laban, dar el era răspunzător pentru toate. În unele părţi ale anului, era necesar ca el personal să fie permanent cu turmele, să le ferească în sezonul secetos ca nu cumva să piară de sete, iar în timpul lunilor mai reci, să nu îngheţe din cauza frigului mare din timpul nopţii. Iacov era păstorul principal; slujitorii ce erau în slujba lui erau sub-păstori. Dacă lipsea cumva vreo oaie, paguba o suporta păstorul principal; de aceea el cerea celor cărora le-a încredinţat grija turmei o strictă socoteală dacă turma nu era găsită într-o stare înfloritoare.
19:23 Viaţa de muncă sârguincioasă şi de purtare de grijă a păstorului, cum şi mila sa duioasă pentru creaturile neajutorate date în seama sa au fost folosite de către scriitorii inspiraţi ca să ilustreze unele dintre cele mai preţioase adevăruri ale Evangheliei. Hristos, în legătura Sa cu poporul Său, este asemănat cu un păstor. După cădere, El a văzut oile Sale condamnate la pieire pe căile întunecoase ale păcatului. Pentru a-i mântui pe aceşti rătăciţi, El a părăsit onorurile şi slava din casa Tatălui Său.
19:24 El spune: "Voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită şi voi întări pe cea slabă". "Voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie de jaf" nu le vor mai mânca fiarele din ţară" (Ezech.34,16.22.28). Glasul său este auzit chemându-le la staulul Său, "umbrar împotriva căldurii zilei şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii" (Is.4,6). Grija Sa pentru turmă este neobosită. El întăreşte pe cea slabă, alină suferinţele, strânge mieii în braţele Sale şi-i poartă la sânul Său. Oile Sale Îl iubesc. "Nu merg deloc după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor" (Ioan 10,5).
19:25 Hristos spune: "Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine" (Ioan 10,11-14).
19:26 Hristos, Marele Păstor, a încredinţat slujitorilor Săi, ca sub-păstori, grija turmei Sale. El le porunceşte să aibă acelaşi interes pe care l-a dat El pe faţă şi să simtă răspunderea cea sfântă a însărcinării pe care le-a dat-o. El le-a poruncit solemn să fie credincioşi, să hrănească turma, să întărească pe cea slabă, să învioreze pe aceea care este gata să cadă şi să o ocrotească de lupii răpitori. Pentru a salva oile Sale, Hristos Şi-a dat propria Sa viaţă. El atrage atenţia slujitorilor Săi la o astfel de manifestare a dragostei, care să fie un exemplu pentru ei. Dar "cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui", nu are un interes adevărat pentru turmă. El lucrează numai pentru câştig şi nu se îngrijeşte decât de sine. El urmăreşte numai interesul său, în loc de a îngriji de ceea ce i-a fost încredinţat; iar în timp de primejdie el va fugi, părăsind turma.
19:27 Apostolul Petru îi îndeamnă astfel pe sub-păstori: "Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pildă turmei" (1 Petru 5,2-3). Pavel spune: "Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul
19:28 Sfânt priveghetori, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Ştiu bine că după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma" (Fapte 20,28-29).
19:29 Toţi aceia care consideră ca o sarcină nebinevenită grija şi povara ce revin păstorului credincios sunt mustraţi astfel de către apostol: "Nu de silă, ci de bunăvoie; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine" (1 Petru 5,2). Pe toţi aceşti servi necredincioşi marele Păstor îi desărcinează fără multă vorbă. Biserica lui Hristos a fost răscumpărată cu sângele Său şi fiecare păstor ar trebui să-şi dea seama că oile ce se află în grija sa costă un sacrificiu nemărginit. El ar trebui să le socotească pe fiecare în parte ca fiind de o valoare nepreţuită şi ar trebui să fie neobosit în eforturile lui de a le păstra într-o stare sănătoasă şi înfloritoare. Păstorul care este pătruns de duhul lui Hristos va imita pilda Sa de lepădare de sine, lucrând neîncetat pentru binele celor daţi în grija sa; iar turma va propăşi ca urmare a grijii sale.
19:30 Toţi vor fi chemaţi să dea socoteală amănunţită lui Dumnezeu pentru lucrarea lor. Stăpânul va întreba pe fiecare păstor: "Unde este turma care-ţi fusese dată, turma de care erai aşa de mândru?" (Ier.13,20). Cel care va fi găsit credincios va primi o bogată răsplătire. "Şi când se va arăta Păstorul cel mare", zice apostolul, "veţi căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei" (1 Petru 5,4).
19:31 Când Iacov, obosit să-i mai slujească lui Laban, a făcut planul să se reîntoarcă în Canaan, i-a spus socrului său: "Lasă-mă să plec, ca să mă duc acasă, în ţara mea. Dă-mi nevestele şi copiii, pentru care ţi-am slujit, şi voi pleca; fiindcă ştii ce slujbă ţi-am făcut". Dar Laban stărui de el să rămână, spunând: "Văd bine că Domnul m-a binecuvântat din pricina ta" (Gen.30,25-27). El a văzut că avutul lui a crescut sub purtarea de grijă a ginerelui său.
19:32 Iacov spuse: "Puţinul pe care-l aveai înainte de venirea mea a crescut mult, şi Domnul te-a binecuvântat ori încotro am mers eu". Dar, cu trecerea timpului, Laban a devenit invidios din cauza prosperităţii lui Iacov, ce creştea tot mai mult: "s-a îmbogăţit din ce în ce mai mult; a avut multe turme, robi şi roabe, cămile şi măgari" (Gen.30,30.43). Fiii lui Laban au împărtăşit gelozia tatălui lor, şi cuvintele lor răutăcioase au ajuns la urechile lui Iacov: el "a luat tot ce era al tatălui nostru, şi cu averea tatălui nostru şi-a agonisit el toată bogăţia aceasta.
19:33 Iacov s-a uitat şi la faţa lui Laban; şi iată că ea nu mai era ca înainte" (Gen.31,1.2).
19:34 Iacov şi-ar fi părăsit rudeniile cele viclene cu mult mai înainte, dacă nu s-ar fi temut să se întâlnească cu Esau. Acum îşi dădea seama că era în primejdie din partea fiilor lui Laban, care, socotind că averea lui era a lor, ar fi putut să încerce să o ia cu forţa. El se afla într-o mare încurcătură, într-un mare necaz, neştiind încotro s-o ia. Dar, amintindu-şi de făgăduinţa plină de har de la Betel, el a înfăţişat cazul său lui Dumnezeu, căutând îndrumare de la El. Într-un vis, El a răspuns la rugăciunea sa: "Întoarce-te în ţara părinţilor tăi şi în locul tău de naştere, şi Eu voi fi cu tine".
19:35 Lipsa lui Laban de acasă a oferit ocazia de plecare. Turmele şi cirezile au fost adunate în grabă şi trimise înainte, iar el cu soţiile sale, cu copiii, cu slujitorii au trecut Eufratul, grăbindu-se spre Galaad, la hotarele Canaanului. După trei zile, Laban a aflat de fuga lor şi a pornit să-i urmărească, ajungând grupul în a şaptea zi a călătoriei lor. Era aprins de mânie şi hotărât să-i forţeze să se reîntoarcă, lucru de care nu se îndoia că-l putea face, deoarece ceata lui era cu mult mai puternică. În adevăr, fugarii erau într-o mare primejdie.
19:36 Faptul că nu şi-a adus la îndeplinire planurile sale vrăjmaşe s-a datorat lui Dumnezeu Însuşi, care a intervenit pentru apărarea slujitorului Său. "Mâna mea este destul de tare, ca să vă fac rău", spuse Laban, "dar Dumnezeul tatălui vostru mi-a zis în noaptea trecută: 'Fereşte-te să spui o vorbă rea lui Iacov'" (Gen.31,29), adică să nu-l constrângă să se reîntoarcă şi nici să nu-l determine prin făgăduinţe amăgitoare.
19:37 Laban reţinuse zestrea cuvenită fiicelor la căsătorie şi se comportase totdeauna faţă de Iacov cu viclenie şi asprime; dar, cu obişnuita lui făţărnicie, îi reproşa acum plecarea lui pe ascuns, care nu-i oferise tatălui ocazia să dea o masă de despărţire şi nici măcar să-şi ia rămas bun de la fiicele sale şi de la copiii acestora.
19:38 Ca răspuns, Iacov i-a arătat clar lui Laban purtarea lui egoistă şi acaparatoare şi i-a cerut să fie chiar el martor pentru credincioşia şi cinstea sa. "Dacă n-aş fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se temea Isaac", spuse Iacov, "mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferinţa mea şi osteneala mâinilor mele, şi ieri noapte a rostit judecata" (Gen.31,42).
19:39 Laban nu putea nega faptele arătate şi acum
19:40 veni cu propunerea ca să se încheie un legământ de pace între ei. Iacov a fost de acord cu propunerea şi au ridicat o movilă de pietre ca un semn al încheierii legământului. Acestei movile Laban i-a dat numele de Miţpa, "veghere", spunând: "Domnul să vegheze asupra mea şi asupra ta, când ne vom pierde din vedere unul pe altul" (Gen. 31,49).
19:41 "Laban a zis lui Iacov: 'Iată movila aceasta, şi iată stâlpul acesta, pe care l-am ridicat între mine şi tine. Movila aceasta să fie martoră şi stâlpul acesta să fie martor că nici eu nu voi trece la tine peste movila aceasta, şi nici tu nu vei trece la mine peste movila aceasta şi peste stâlpul acesta, ca să ne facem rău. Dumnezeul lui Avraam şi al lui Nahor, Dumnezeul tatălui lor să judece între noi'. Iacov a jurat pe Acela de care se temea Isaac" (Gen.31,51-53). Pentru întărirea tratatului, părţile contractante au dat o masă. Noaptea a fost petrecută într-o comuniune prietenească; iar în zorii zilei, Laban şi cei ce-l însoţeau au plecat. O dată cu această despărţire a încetat orice urmă de legătură între copiii lui Avraam şi locuitorii Mesopotamiei.