13:1 Cap. 11 - Chemarea lui Avraam
13:2 După împrăştierea de la Babel, idolatria a devenit aproape universală şi, în cele din urmă, Dumnezeu i-a lăsat pe păcătoşii împietriţi să meargă mai departe pe căile lor rele, în timp ce l-a ales pe Avraam, din seminţia lui Sem, şi l-a făcut păzitorul Legii Sale pentru generaţiile viitoare. Avraam crescuse în mijlocul superstiţiilor şi al păgânismului. Chiar cei din casa tatălui său, prin care fusese păstrată cunoştinţa de Dumnezeu, au cedat în mod treptat influenţelor seducătoare din jurul lor; ei "slujeau altor dumnezei" (Iosua 24,2), în loc să-I slujească lui Iehova. Dar adevărata credinţă nu avea să piară. Dumnezeu totdeauna a păstrat o rămăşiţă care să-L slujească. Adam, Set, Enoh, Metusala, Noe, Sem, într-o linie neîntreruptă, au păstrat din veac în veac descoperirile preţioase ale voinţei Sale. Fiul lui Terah a devenit moştenitor al acestei comori sfinte. Idolatria îl chema din toate părţile, dar în zadar. Credincios printre cei lipsiţi de credinţă, neatins de corupţie în mijlocul apostaziei ce predomina, el s-a ţinut neclintit de adorarea singurului şi adevăratului Dumnezeu. "Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima" (Ps. 145,18). El i-a făcut cunoscut lui Avraam voinţa Lui şi i-a dat o lămurită cunoaştere a cerinţelor Legii Sale şi a mântuirii care avea să fie realizată prin Hristos.
13:3 Lui Avraam i-a fost dată făgăduinţa, foarte preţioasă oamenilor din vremea aceea, şi anume că va avea nenumăraţi urmaşi şi că va ajunge un neam mare. "Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare" (Gen.12,2). La aceasta a mai fost adăugată asigurarea mai preţioasă decât orice altceva pentru moştenitorul credinţei, şi anume că din urmaşii săi avea să vină Răscumpărătorul lumii. "Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine" (vers.3). Şi totuşi, ca o primă condiţie a împlinirii, trebuia să fie o punere la probă a credinţei; se cerea un sacrificiu.
13:4 Solia lui Dumnezeu a ajuns la Avraam: "Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta" (Gen.12,1). Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie despărţit de cei cu care fusese asociat la începutul vieţii sale. Influenţa neamurilor şi a prietenilor avea să fie o piedică în calea educaţiei pe care Dumnezeu Îşi propusese să o dea slujitorului Său. Acum, când într-un mod special Avraam era legat de cer, el trebuia să locuiască printre străini. Caracterul său trebuia să fie cu totul deosebit, diferit de celelalte caractere din lume. El nici n-ar fi putut explica felul comportării sale, astfel încât să fie înţeles de prietenii săi. Lucrurile spirituale trebuie înţelese în mod spiritual, iar motivele şi acţiunile sale nu erau înţelese de către rudeniile lui idolatre.
13:5 "Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat să plece dintr-un loc, pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat, fără să ştie unde se duce" (Evr.11,8). Ascultarea necondiţionată a lui Avraam este una dintre cele mai izbitoare dovezi ale credinţei ce poate fi aflată în întreaga Scriptură. Pentru el, credinţa era "o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd" (Evr.11,1). Sprijinindu-se pe făgăduinţa divină, fără cea mai slabă asigurare exterioară a împlinirii ei, el şi-a părăsit casa şi rudeniile, cum şi ţara lui de naştere, şi a plecat fără să ştie încotro, pentru a merge acolo unde îl conducea Dumnezeu. "Prin credinţă, a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe" (Evr.11,9).
13:6 N-a fost deloc uşoară încercarea prin care a trecut Avraam şi sacrificiul ce se cerea din partea lui nu era nicidecum dintre cele mai mici. Erau legături puternice care îl legau de ţara sa, de rudeniile şi familia sa. Dar el n-a ezitat să asculte chemarea. El nu avea nici o întrebare de pus în legătură cu ţara făgăduinţei, dacă solul era fertil şi clima sănătoasă, dacă ţara avea locuri plăcute şi dacă îi oferea posibilitatea să strângă avere. Dumnezeu a vorbit, şi slujitorul Său trebuia să asculte; locul cel mai fericit de pe pământ pentru el era locul în care Dumnezeu voia ca el să fie.
13:7 Sunt mulţi aceia care, asemenea lui Avraam, sunt puşi la probă. Ei nu aud vocea lui Dumnezeu vorbindu-le în mod direct, din ceruri, ci El îi cheamă prin învăţăturile Cuvântului Său şi prin evenimentele providenţei Sale. Acestora poate că li se cere să părăsească legăturile apropiate şi aducătoare de folos, să se despartă de rude şi să pornească pe o cale
13:8 ce pare a fi numai o cale a lepădării de sine, a greutăţilor şi sacrificiului. Dumnezeu le-a rânduit o lucrare pe care s-o facă; dar o viaţă lipsită de griji, cum şi influenţa prietenilor şi rudelor, i-a împiedicat în dezvoltarea trăsăturilor de caracter esenţiale pentru împlinirea ei. El i-a chemat undeva departe de influenţa şi ajutorul omenesc şi-i conduce să simtă nevoia după ajutorul Său şi să depindă numai de El, pentru ca El să li se poată descoperi. Cine este oare gata ca la chemarea Providenţei să renunţe la planurile la care ţinea cu drag şi să se despartă de legăturile familiale? Cine este gata să accepte noi răspunderi şi să păşească în câmpuri necunoscute de activitate, aducând la îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu cu hotărâre şi inimă binevoitoare, socotind - de dragul lui Hristos - pagubele ca un câştig? Cel care va face astfel are credinţa lui Avraam şi va împărtăşi cu el acea "greutate veşnică de slavă" (2 Cor.4,17), cu care "suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături" (Rom.8,18).
13:9 Chemarea cerului i s-a adresat de prima dată lui Avraam, în vreme ce el locuia în "Ur din Haldea" (Gen.11,31) şi de unde, ascultând de ea, a plecat în Haran. Până aici l-a însoţit familia sa, căci, pe lângă închinarea la idoli, ei se mai închinau şi adevăratului Dumnezeu. Avraam a rămas aici până la moartea lui Terah. Dar, de la mormântul tatălui său, glasul divin îl cheamă să meargă mai departe. Fratele său, Nahor, şi familia lui s-au lipit de casa şi idolii lor şi au rămas acolo. Pe lângă Sara, nevasta lui Avraam, numai Lot, fiul lui Haran care murise de multă vreme, a ales să împărtăşească viaţa de peregrin a patriarhului. Cu toate acestea, grupul celor care au plecat din Mesopotamia a fost mare. Avraam avea deja mari turme şi cirezi nenumărate, bogăţiile Orientului, şi era înconjurat de un număr mare de servi şi ajutoare. El a plecat din ţara părinţilor săi, ca să nu se mai întoarcă niciodată, luând cu el tot ceea ce avea, "toate averile pe care le strânseseră şi cu toate slugile (sufletele, KJV) pe care le câştigaseră în Haran" (Gen.12,5). Printre aceştia erau mulţi care erau mânaţi de consideraţii mai înalte decât acelea de câştig şi interese personale. În timpul şederii lor în Haran, atât Avraam, cât şi Sara au adus şi pe alţii la închinarea şi slujirea adevăratului Dumnezeu. Aceştia s-au alăturat de casa patriarhului şi l-au însoţit în ţara făgăduinţei. "Au plecat în ţara Canaan şi au ajuns în ţara Canaan" (Gen.12,5).
13:10 Locul în care au poposit pentru prima dată a fost Sihem. La umbra stejarilor lui More, într-o vale largă şi ierboasă, cu grădinile ei de măslini şi izvoare de apă, între muntele Ebal pe de
13:11 o parte şi muntele Garizim pe de altă parte, Avraam şi-a aşezat tabăra. ţara în care a intrat patriarhul era o ţară plăcută şi bună, "ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi; ţară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini şi cu rodii, ţară cu măslini şi cu miere" (Deut.8,7-8). Dar pentru închinătorii lui Iehova, o umbră grea zăcea asupra dealurilor împădurite şi a câmpiei roditoare. "Canaaniţii erau atunci în ţară." Avraam ajunsese la împlinirea nădejdilor sale, dar găsise ţara ocupată de un neam străin şi plin de idolatrie. Prin dumbrăvi erau ridicate altare ale zeilor falşi şi pe înălţimile din jur erau aduse jertfe omeneşti. În timp ce el se prindea de făgăduinţa divină, nu fără prevestiri îngrozitoare şi-a întins el cortul. Apoi "Domnul S-a arătat lui Avraam şi i-a zis: 'Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale'" (Gen.12,7). Credinţa lui a fost întărită de această asigurare, că prezenţa divină era cu el şi că n-a fost lăsat pe mâna celor nelegiuiţi. "Şi Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase" (Gen.12,7). Deşi era încă un peregrin, el s-a mutat în curând într-un loc lângă Betel şi a înălţat iarăşi un altar şi a chemat acolo Numele Domnului.
13:12 Avraam, "prietenul lui Dumnezeu", ne dă un valoros exemplu. Viaţa lui a fost o viaţă de rugăciune. Oriunde îşi ridica el cortul, ridica alături şi altarul său, strângând pe toţi cei din tabăra sa la jertfele de dimineaţă şi seară. Când îşi muta cortul, altarul rămânea acolo. În anii următori, unii dintre canaaniţii nomazi au primit învăţături de la Avraam; şi ori de câte ori unul dintre aceştia ajungea la altarul acela, ştia cine fusese acolo înaintea lui; când îşi aşeza cortul, el repara altarul şi se închina acolo viului Dumnezeu.
13:13 Avraam a călătorit mai departe, spre miazăzi, şi din nou credinţa sa a fost încercată. Cerul n-a mai dat ploaie, pâraiele încetaseră să mai curgă prin văi şi iarba se uscase pe câmpii. Turmele şi cirezile nu mai găseau păşune şi foametea ameninţa întreaga tabără. Nu cumva patriarhul punea acum la îndoială conducerea Providenţei? Nu privea el oare înapoi cu dor la belşugul câmpiilor Haldeii? Toţi priveau cu îngrijorare să vadă ce va face Avraam, când necazuri după necazuri se abăteau asupra lui. Atâta vreme cât încrederea lui părea nezdruncinată, ei simţeau că mai era nădejde; erau siguri că Dumnezeu era Prietenul său şi că El încă îi călăuzea.
13:14 Avraam nu putea să explice căile Providenţei; el nu ajunsese la împlinirea speranţelor lui; dar se ţinea tare de făgăduinţa: "Te voi binecuvânta, îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare". Cu rugăciuni stăruitoare, el chibzuia să vadă cum să păstreze viaţa celor ai săi şi a turmelor sale, dar nu îngăduia ca împrejurările să zdruncine credinţa sa în Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a scăpa de foamete, el coborî în Egipt. El n-a uitat Canaanul şi, în strâmtorarea sa, nu s-a întors în Haldea, de unde venise şi unde era belşug de pâine; ci a căutat un refugiu temporar, cât mai aproape posibil de ţara făgăduinţei, intenţionând să se întoarcă în curând acolo unde l-a aşezat Dumnezeu.
13:15 În providenţa Sa, Dumnezeu a adus această încercare asupra lui Avraam, ca să-l înveţe lecţia supunerii, a răbdării şi a credinţei, lecţii ce aveau să fie aşezate în scris pentru binele tuturor acelora care aveau să fie chemaţi mai târziu să sufere necazuri. Dumnezeu îi conduce pe copiii Săi pe o cale pe care ei nu o cunosc, dar nu-i uită şi nici nu-i leapădă pe aceia care îşi pun încrederea în El. El a îngăduit să vină suferinţa asupra lui Iov, dar nu l-a uitat. El a îngăduit ca Ioan cel iubit să fie exilat pe insula pustie Patmos, dar Fiul lui Dumnezeu l-a întâlnit acolo şi viziunea Sa a fost plină de scene de o slavă nepieritoare. Dumnezeu îngăduie ca încercările să vină asupra poporului Său pentru ca, prin statornicia şi ascultarea lor, ei să fie îmbogăţiţi spiritual, iar prin exemplul lor să fie o sursă de putere pentru alţii. "Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, gânduri de pace şi nu de nenorocire" (Ier.29,11). Chiar acele încercări, care pun cel mai sever la probă credinţa noastră şi ne fac adesea să credem că Dumnezeu ne-a uitat, au menirea să ne apropie mai mult de Hristos, ca să lăsăm toate poverile noastre la picioarele Lui şi să ajungem să avem parte de pacea pe care El ne-o dă în schimb.
13:16 Dumnezeu încearcă totdeauna pe poporul Său în cuptorul suferinţei. În dogoarea focului din cuptor se separă zgura de aurul adevărat al caracterului creştin. Isus este Acela care supraveghează atent încercarea; El ştie ce este necesar pentru curăţirea metalului preţios pentru ca el să reflecte strălucirea iubirii Sale. Dumnezeu Îşi învaţă servii prin încercări grele şi apăsătoare. El vede că unii au puteri ce pot fi folosite pentru înaintarea lucrării Sale şi pe aceste persoane le pune la încercare; în providenţa Sa, El îi aduce în poziţii care pun la probă caracterul lor şi scot în evidenţă defectele şi slăbiciunile care sunt ascunse propriei lor cunoaşteri. El
13:17 le oferă ocazia să corecteze aceste defecte şi să se facă vrednici de slujba Lui. El le arată slăbiciunile şi îi învaţă să se sprijine pe El; căci El este singurul lor ajutor şi singura lor apărare. În felul acesta, obiectivul Lui este atins. Ei sunt educaţi, pregătiţi şi disciplinaţi, gata să aducă la îndeplinire marile rosturi pentru care le-au fost date puteri îndestulătoare. Când Dumnezeu îi cheamă la lucru, ei sunt gata, iar îngerii cerului li se alătură în lucrarea pe care o au de îndeplinit pe pământ.
13:18 În timpul rămânerii sale în Egipt, Avraam a dat dovadă de faptul că nu se eliberase de slăbiciunile şi imperfecţiunile omeneşti. Ascunzând faptul că Sara era soţia sa, el a dat pe faţă neîncredere în purtarea de grijă divină, o lipsă a acelei alese credinţe şi a curajului, de atâtea ori şi în mod nobil exemplificate în viaţa lui. Sara era foarte frumoasă şi el nu se îndoia de faptul că egiptenii aceia negricioşi o vor pofti pe frumoasa străină şi, pentru a fi a lor, nu se vor da înapoi de a-l ucide pe soţul ei. El a considerat că nu se făcea vinovat de minciună, prezentând-o pe Sara ca fiind sora sa, pentru că ea era fiica tatălui său, dar nu era şi fiica mamei sale. Dar ascunderea legăturilor reale dintre ei a fost o minciună. Dumnezeu nu poate aproba nici o deviere de la o strictă integritate. Datorită lipsei de credinţă a lui Avraam, Sara a fost pusă într-o mare primejdie. Împăratul Egiptului, fiind informat de frumuseţea ei, a adus-o în palatul său, având de gând s-o ia de soţie. Dar Dumnezeu, în mila Sa, a ocrotit-o pe Sara, trimiţând judecăţile Lui asupra casei imperiale. În acest fel, monarhul a aflat adevărul în această problemă şi, mâniat că fusese înşelat, l-a mustrat pe Avraam şi i-a înapoiat soţia, spunând: "Ce mi-ai făcut?" De ce ai zis: 'Este sora mea' şi am luat-o astfel de nevastă? Acum, iată-ţi nevasta, ia-o şi pleacă" (Gen.12,18.19).
13:19 Avraam a fost umplut cu multe daruri de către împărat; chiar şi acum faraon nu a îngăduit să i se facă vreun rău lui sau celor ce erau cu el, ci a poruncit ca o gardă să-l petreacă în siguranţă în afara graniţelor împărăţiei sale. În vremea aceea, s-au făcut legi care interziceau egiptenilor să aibă legături cu păstorii străini, relaţii aşa de familiare, cum ar fi a mânca şi a bea cu ei. Îndepărtarea lui Avraam de către faraon a fost amabilă şi generoasă; dar el i-a cerut să părăsească Egiptul, căci nu şi-a putut permite să-i îngăduie să rămână. Din neştiinţă, el fusese aproape să-i facă o mare pagubă, dar Dumnezeu a intervenit şi
13:20 l-a scăpat pe monarh de a comite un aşa mare păcat. Faraon a văzut în acest străin un om pe care Dumnezeul cerului l-a onorat şi s-a temut să aibă în împărăţia sa pe cineva care era atât de vădit în graţia divină. Dacă Avraam ar fi rămas în Egipt, averea şi onoarea sa în continuă creştere ar fi putut trezi invidia şi lăcomia egiptenilor şi i s-ar fi putut face vreun rău, pentru care ar fi fost făcut răspunzător monarhul, ceea ce putea aduce din nou judecăţile asupra casei împărăteşti.
13:21 Avertizarea care îi fusese dată lui faraon s-a dovedit a fi o apărare pentru Avraam în legăturile lui de mai târziu cu popoarele păgâne, deoarece lucrurile nu puteau fi ţinute în taină. S-a văzut că Dumnezeul căruia Avraam I se închina avea să-l apere pe servul Său şi că orice vătămare ce i s-ar aduce lui avea să fie pedepsită. Este un lucru primejdios, acela de a face rău unuia dintre copiii Împăratului cerului. Psalmistul se referă la acest capitol din experienţa lui Avraam, când spune, vorbind poporului ales, că Dumnezeu "a pedepsit împăraţi din pricina lor, spunând: 'Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu faceţi rău proorocilor Mei'" (Ps.105,14.15). Este o interesantă asemănare între experienţa lui Avraam în Egipt şi cele petrecute cu urmaşii săi, cu sute de ani mai târziu. Şi unii, şi alţii au mers în Egipt din pricina foametei, şi unii, şi ceilalţi au locuit acolo. Prin manifestarea judecăţilor divine în apărarea lor, teama de ei i-a cuprins pe egipteni; şi, îmbogăţiţi de darurile păgânilor, au ieşit de acolo cu mari bogăţii.