Electronic Books / Adventist / Romanian / Ellen White / Web / Profeţi şi regi

Profeţi şi regi, 9


9:1 Cap. 7 - Ieroboam

9:2 Aşezat pe tron de către cele zece seminţii ale lui Israel, care se răsculase împotriva casei lui David, Ieroboam, fostul slujitor al lui Solomon, era în situaţia să aducă reforme înţelepte, atât în viaţa religioasă, cât şi în cea civilă. Sub conducerea lui Solomon, el dăduse pe faţă pricepere şi judecată sănătoasă, iar cunoştinţele pe care le câştigase în ani de slujire credincioasă îl făceau în stare să conducă cu înţelepciune. Dar Ieroboam n-a ajuns să facă din Dumnezeu tăria lui. Cea mai mare teamă a lui Ieroboam a fost că, în viitor, inimile supuşilor săi ar putea fi câştigate de conducătorul care va ocupă tronul lui David. El a socotit că, atâta vreme cât celor zece seminţii li se va îngădui să viziteze frecvent vechea reşedinţă a monarhiei iudaice, unde slujbele de la templu se desfăşurau tot ca în anii domniei lui Solomon, mulţi vor fi înclinaţi să-şi reînnoiască devotamentul faţă de conducerea de la Ierusalim. Consultându-se cu sfătuitorii lui, Ieroboam s-a hotărât ca printr-o acţiune îndrăzneaţă, să

9:3 slăbească cât mai mult cu putinţă probabilitatea unei răscoale împotriva conducerii lui. El a reuşit acest lucru, rânduind înăuntrul graniţelor împărăţiei două centre de închinare, unul la Betel şi altul la Dan. În aceste locuri, şi nu la Ierusalim, cele zece seminţii aveau să fie invitate să se adune, ca să se închine.

9:4 Organizând acest transfer, Ieroboam s-a gândit să facă apel la imaginaţia izraeliţilor, punându-le înainte o reprezentare vizibilă care să simbolizeze prezenţa Dumnezeului celui nevăzut. Ca urmare, a pus să se facă doi viţei de aur care au fost aşezaţi în temple la centrele de închinare stabilite. În străduinţa aceasta de a reprezenta Dumnezeirea, Ieroboam a călcat porunca lămurită a lui Iehova: "Să nu-ţi faci chip cioplit... Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti" (Exod 20,4.5).

9:5 Atât de puternică era dorinţa lui Ieroboam de a tine departe de Ierusalim cele zece seminţii, încât a pierdut din vedere slăbiciunea fundamentală a planului său. El n-a luat în consideraţie primejdia cea mare la care îi expunea pe izraeliţi, punând în faţa lor simbolul idolatru al Dumnezeirii cu care strămoşii lor fuseseră atât de obişnuiţi timp de veacuri în robia egipteană. Locuirea recentă a lui Ieroboam în Egipt ar fi trebuit să-l înveţe cât de nebunesc era să aşeze înaintea poporului asemenea reprezentări păgâne. Dar scopul lui, de a face ca seminţiile din nord să întrerupă vizitele anuale la cetatea sfântă, l-a determinat să adopte măsurile cele mai nesocotite. "Destul v-aţi suit la Ierusalim, Israele !", i-a instruit el. "lată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului" (1 Împ. 12,28).

9:6 În felul acesta, ei au fost invitaţi să se plece înaintea chipurilor de aur şi să adopte forme de închinare străine.

9:7 Împăratul a încercat să-i convingă pe leviţi, dintre care unii trăiau înăuntrul împărăţiei sale, să slujească drept preoţi în templele nou înălţate la Betel şi Dan; dar străduinţele lui s-au soldat cu un eşec. De aceea, a fost constrâns să ridice la preoţie bărbaţi "luaţi din tot poporul" (1 Împ. 12,31). Alarmaţi de perspective, mulţi dintre cei credincioşi, printre care un mare număr de leviţi, s-au refugiat la Ierusalim, unde se puteau închina în armonie cu cerinţele divine.

9:8 "A rânduit o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, ca sărbătoare care se prăznuia în Iuda, şi a adus jertfe pe altar. Iată ce a făcut Betel, ca să se aducă jertfe viţeilor pe care îi făcuse el. A pus în slujbă la Betel preoţii înălţimilor ridicate de el" (1 Împ. 12,32).

9:9 Sfidarea îndrăzneaţă a lui Dumnezeu din partea împăratului, prin îndepărtarea instituţiilor rânduite pe cale divină nu a lăsat să treacă fără să fie mustrată. Chiar în timp ce oficia şi ardea tămâie în timpul dedicării altarului străin pe care îl înălţase la Betel, a venit înaintea lui un om al lui Dumnezeu din împărăţia lui Iuda, trimis să-l mustre pentru îndrăzneala de a introduce forme noi de închinare. Proorocul, "a strigat împotriva altarului... şi a zis: ' Altarule! Altarule! Aşa vorbeşte Domnul: lată că se va naşte un fiu casei lui David; numele lui va fi ; el va junghia pe tine, pe preoţii înălţimilor, care ard tămâie pe tine, şi pe tine se vor arde oseminte omeneşti !"

9:10 Şi în aceeaşi zi a dat un semn, zicând: ' Acesta este semnul care arată că Domnul a vorbit: Altarul se va

9:11 despica, şi cenuşa de pe el se va vărsa '. Altarul s-a despicat, şi cenuşa de pe el s-a vărsat, după semnul pe care-l dăduse omul lui Dumnezeu, potrivit cu Cuvântul Domnului" (1 Împ. 13,2.3.5).

9:12 Văzând acest lucru, Ieroboam s-a umplut de un spirit de sfidare la adresa lui Dumnezeu şi a încercat să-l împiedice pe acela care dăduse solia. Cu mânie, "a întins mâna de pe altar" şi a strigat: "Prindeţi-l!" Gestul lui impulsiv a întâmpinat o mustrare imediată. Mâna întinsă împotriva solului lui Iehova şi-a pierdut deodată puterea, şi nu a mai putut s-o tragă înapoi.

9:13 Cuprins de groază, împăratul s-a rugat de prooroc să mijlocească la Dumnezeu în favoarea lui. "Roagă-te Domnului Dumnezeului tău, a implorat el, şi cere-l să-mi pot trage mâna înapoi ". Omul lui Dumnezeu s-a rugat Domnului şi împăratul a putut să-şi tragă înapoi mâna, care s-a făcut sănătoasă ca mai înainte" (1 Împ. 13,4-6).

9:14 Străduinţa de a învesti cu solemnitate dedicarea altarului străin, a cărui respectare ar fi condus la nerespectarea închinării lui Iehova în templul din Ierusalim, fusese zadarnică. Prin solia proorocului, împăratul lui Israel ar fi trebuit adus la pocăinţă şi să renunţe la planurile lui nelegiuite, care îndepărtau poporul de la adevărata închinare la Dumnezeu. Dar el şi-a împietrit inima şi s-a hotărât să urmeze calea pe care şi-o alesese.

9:15 Până la sărbătoarea de la Betel, inimile izraeliţilor nu se împietriseră cu totul. Mulţi erau sensibili la influenta Duhului Sfânt. Domnul intenţionase ca aceia

9:16 care făcuseră paşi repezi în apostazie să fie opriţi din calea lor înainte de a fi prea târziu. El trimise pe solul Său să întrerupă practicile idolatre şi să descopere împăratului şi poporului care aveau să fie efectele apostaziei. Despicarea altarului era un semn al dezaprobării lui Dumnezeu faţă de urâciunea care fusese comisă în Israel.

9:17 Domnul caută să mântuiască, nu să distrugă. El are plăcere să-i salveze pe păcătoşi. "Spune-le: Pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului" (Ezech. 33,11). Prin avertizări şi îndemnuri, El îi cheamă pe cei neascultători să se întoarcă de la faptele lor rele, să se întoarcă la El şi să trăiască. El dă solilor Săi aleşi o îndrăzneală sfântă, ca aceia care ascultă să se teamă şi să fie aduşi la pocăinţă. Cât de categoric l-a mustrat omul lui Dumnezeu pe împărat! Şi această fermitate era esenţială. În nici un alt mod nu puteau fi mustrate păcatele săvârşite. Domnul i-a dat slujitorului Său îndrăzneală, pentru ca impresia să dăinuiască asupra acelora care ascultau. Solii Domnului nu trebuie să se teamă niciodată de faţa omului, ci să stea neclintiţi pentru dreptate. Atâta vreme cât îşi pun încrederea în Dumnezeu, nu trebuie să se teamă; căci Acela care le dă însărcinarea le dă şi asigurarea protecţiei Sale.

9:18 După ce şi-a rostit solia, proorocul era gata să plece, când Ieroboam i-a zis: "Intră cu mine în casă, să iei ceva de mâncare, şi-ţi voi da un dar'. Omul lui Dumnezeu a zis împăratului: jumătate din casa ta să-mi dai, şi n-aş intra cu tine. Nu voi mânca pâine şi nu voi bea apă în locul acesta; căci iată ce poruncă mi-a fost dată, prin

9:19 Cuvântul Domnului: ' Să nu mănânci pâine, nici să nu bei apă, şi nici să nu te întorci pe drumul pe care te vei duce'." (1 Împ. 13,7-9).

9:20 Ar fi fost bine pentru prooroc, dacă s-ar fi ţinut de planul să se întoarcă în ludea fără întârziere. În timp ce călătorea spre casă pe alt drum, el a fost întâmpinat de un om în vârstă, care pretindea a fi profet şi care l-a minţit pe omul lui Dumnezeu, spunând: "Şi eu sunt prooroc ca tine; şi un înger mi-a vorbit din partea Domnului şi a zis: ' Adu-l în casă cu tine, ca să mănânce pâine şi să bea apă'." Din nou a fost repetată minciuna, şi invitaţia a fost adresată, până ce omul lui Dumnezeu a fost convins să se întoarcă.

9:21 Din cauză că proorocul cel adevărat şi-a îngăduit să meargă pe o cale contrară datoriei, Dumnezeu a îngăduit ca el să sufere pedeapsa neascultării. Pe când el şi acela care-l invitase să se întoarcă la Betel stăteau împreună la masă, inspiraţia Celui Atotputernic a venit asupra proorocului fals "şi el a strigat omului lui Dumnezeu care venise din ludea, zicând: ' Aşa vorbeşte Domnul: Pentru că nu ai ascultat porunca Domnului şi nu ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău... trupul tău mort nu va intra în mormântul părinţilor tăi'." (vers. 18-22).

9:22 Această profeţie cu privire la soarta sa a fost curând împlinită cuvânt cu cuvânt. "Şi după ce a mâncat pâine şi a băut apă, proorocul pe care-l întorsese şi-a pus şeaua pe măgar. Omul lui Dumnezeu a plecat şi s-a întâlnit pe drum cu un leu care l-a omorât. Trupul lui mort era întins pe drum; măgarul a rămas lângă el, şi leul stătea şi el lângă trup. Şi nişte oameni care treceau pe acolo,

9:23 au văzut trupul întins în drum... şi au spus lucrul acesta, la venirea lor în cetatea în care locuia proorocul cel bătrân. Când a auzit lucrul acesta, proorocul care îl întorsese de pe drum pe omul lui Dumnezeu a zis: 'Este omul lui Dumnezeu, care nu a ascultat de porunca Domnului ", (vers. 23-26).

9:24 Pedeapsa care a căzut peste solul necredincios a fost încă o dovadă cu privire la adevărul profeţiei rostite asupra altarului. Dacă, după ce nu a ascultat de Cuvântul Domnului, proorocului i s-ar fi îngăduit să meargă în siguranţă, împăratul ar fi folosit acest fapt ca încercare de a-şi justifica propria lui neascultare. În despicarea altarului, în uscarea braţului şi în soarta grozavă a aceluia care a îndrăznit să nesocotească porunca expresă a lui Iehova, Ieroboam ar fi trebuit să discernă dezaprobarea grabnică a unui Dumnezeu insultat, şi aceste judecăţi ar fi trebuit să-l avertizeze să nu stăruie în fărădelege. Dar, departe de a se pocăi, "Ieroboam nu s-a abătut de pe calea lui cea rea. A pus iarăşi preoţi pentru înălţimi, luaţi din tot poporul: pe oricine dorea, îl sfinţea preot ai înălţimilor. Şi fapta aceasta a fost un prilej de păcătuire pentru casa lui Ieroboam, şi pentru aceasta a fost nimicită ea şi ştearsă de pe faţa pământului" (1 Împ. 13,33.34; 14,16)

9:25 Spre încheierea unei domnii agitate, care a durat douăzeci şi doi de ani, Ieroboam a avut de făcut faţă înfrângerii dezastruoase în războiul cu Abia, succesorul lui Roboam. "Ieroboam n-a mai avut puterea pe vremea lui Abia, şi Domnul l-a lovit şi a murit" (2 Cron. 13,20).

9:26 Apostazia introdusă în timpul domniei lui Ieroboam s-a accentuat din ce în ce mai mult, până când, în cele din urmă, a avut ca rezultat ruina totală a împărăţiei lui Israel. Chiar înainte de moartea lui

9:27 Ieroboam, bătrânul prooroc din Şilo, care cu mulţi ani înainte prezisese înălţarea lui Ieroboam pe tron, declara: "Domnul va lovi pe Israel, şi Israel va fi ca o trestie clătinată de ape; va smulge pe Israel din această ţară bună, pe care o dăduse părinţilor lor, şi-i va împrăştia dincolo de Râu, pentru că şi-au făcut idoli, mâniind pe Domnul. Vă părăsi pe Israel, din pricina păcatelor pe care le a făcut Ieroboam şi care a târât şi pe Israel " (1 Împ. 14,15.16).

9:28 Cu toate acestea, Domnul nu l-a părăsit pe Israel, fără ca mai înainte să facă tot ce putea fi făcut pentru al aduce înapoi la ascultarea de El. De-a lungul anilor lungi şi întunecaţi, când conducător după conducător s-a ridicat sfidând cu îndrăzneală cerul şi l-a condus pe Israel din ce în ce mai adânc în idolatrie, Dumnezeu a trimis solie după solie către poporul Său abătut. Prin proorocii Săi, le-a dat toate ocaziile să oprească valul de apostazie şi să se întoarcă la El. În anii care au urmat dezbinării împărăţiei, aveau să trăiască şi să lucreze Ilie şi Elisei şi să fie auzite în ţară apelurile mişcătoare ale lui Osea, Amos şi Obadia. Niciodată împărăţia lui Israel n-a fost lăsată fără mărturia nobilă a puterii extraordinare a lui Dumnezeu de a salva din păcat. Chiar şi în ceasurile cele mai sumbre, unii aveau să rămână credincioşi Conducătorului lor divin şi în mijlocul idolatriei aveau să trăiască fără pată înaintea unui Dumnezeu sfânt. Aceşti credincioşi erau socotiţi ca făcând parte din rămăşiţa evlavioasă, prin care planul cel veşnic al lui Iehova avea să fie în cele din urmă adus la îndeplinire.