20:1 Cap. 18 - Vindecarea apelor
20:2 În vremurile patriarhale, valea Iordanului era "bine udată în întregime ... ca o grădină a Domnului". În această vale mănoasă s-a aşezat Lot să-şi clădească căminul atunci când şi-a întins corturile la Sodoma" (Gen. 13,10.12). Când cetăţile câmpiei au fost distruse, regiunea din jur a devenit un pustiu nelocuit şi de atunci a format o parte a pustiei Iudeii.
20:3 O parte din valea cea frumoasă a fost cruţată împreună cu izvoarele şi râurile dătătoare de viaţă, pentru a bucura inima omului. În această vale bogată în câmpii cu grâne şi dumbrăvi de curmali şi alţi pomi fructiferi, oştile lui Israel tăbărâseră după trecerea Iordanului şi se împărtăşiseră de roadele ţării făgăduite. Înaintea lor stătuseră zidurile Ierihonului, o cetate păgână, centrul închinării Astarteei - cea mai josnică şi cea mai decăzută dintre toate formele de idolatrie canaanită. Zidurile au fost îndată dărâmate,
20:4 iar locuitorii ei ucişi; şi cu ocazia prăbuşirii ei, a fost făcută o declaraţie solemnă înaintea întregului Israel: "Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui îi va aşeza porţile" ( 6,26).
20:5 Au trecut cinci veacuri. Locul a rămas pustiu, blestemat de Dumnezeu. Chiar şi izvoarele care mai rămăseseră în această porţiune de vale atât de plăcută sufereau efectele vătămătoare ale blestemului. Dar în zilele apostaziei lui Ahab când, prin influenţa Izabelei, închinarea la Astarteea a fost reînviată, Ierihonul, vechea reşedinţă a acestei închinări, a fost reclădită cu un preţ înfricoşător pentru clăditor, Hiel din Betel. "l-a pus temeliile cu preţul lui Abiram, întâiul lui născut şi i-a pus porţile cu preţul lui Segub, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun" (1 Împ. 16,34).
20:6 Nu departe de Ierihon, în mijlocul dumbrăvilor roditoare, se găsea una din şcolile profeţilor, şi acolo s-a dus Elisei după înălţarea lui Ilie.
20:7 În timpul şederii lui între ei, bărbaţii cetăţii au venit la prooroc şi i-au zis: "lată, aşezarea cetăţii este bună, după cum vede domnul meu; dar apele sunt rele, şi ţara este stearpă". izvorul, care în anii de mai înainte fusese curat şi dătător de viaţă şi care contribuise Într-o mare măsură la aprovizionarea cu apă a cetăţii şi a regiunii învecinate, acum nu mai poate fi folosit.
20:8 Ca răspuns la rugăciunea bărbaţilor din Ierihon, Elisei a zis: "Aduceţi-mi un blid nou şi puneţi sare în el". După ce l-ea primit, "s-a dus la izvorul apelor
20:9 şi a aruncat sare în el şi a zis: ' Aşa vorbeşte Domnul: Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici sterpiciune" (2 Împ. 2,19-21).
20:10 Vindecarea apelor din Ierihon a fost realizată nu prin vreo înţelepciune omenească, ci prin intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu. Aceia care reclădiseră cetatea nu meritau favoarea Cerului; cu toate acestea, El, care "face să răsară soarele Său peste cei buni şi peste cei răi, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi", a socotit că este bine în această situaţie să dea pe faţă, prin acest semn al milei, dorinţa lui de a vindeca pe Israel de bolile sale spirituale (Mat. 5,45).
20:11 Vindecarea a fost permanentă; "apele au fost vindecate până în ziua aceasta, după cuvântul pe care-l rostise Domnul" (2 Împ. 2,22). Veac după veac, apele au continuat să curgă, făcând din acea parte a văii o oază a frumuseţii.
20:12 Multe sunt învăţăturile spirituale care se desprind din relatarea despre vindecarea apelor. Vasul cel nou, sare, izvorul-toate au un înalt conţinut simbolic.
20:13 Prin aruncarea sării în izvorul amar, Elisei a învăţat aceeaşi lecţie spirituală dată veacuri mai târziu de Mântuitorul ucenicilor Săi, când a declarat: " Voi sunteţi sarea pământului" (Mat. 5,13). Sarea amestecată în izvorul cu ape rele l-a curăţit şi a adus viaţa şi binecuvântarea acolo unde mai înainte fusese otravă şi moarte. Când Dumnezeu compară pe copili Săi cu sarea, El vrea să-i înveţe că scopul pentru care îi face supuşi ai harului este ca ei să devină mijloace pentru salvarea altora. Planul lui Dumnezeu în alegerea unui popor mai presus de lumea întreagă a fost nu
20:14 numai ca să-i înfieze ca fii şi fiice, ci ca prin ei lumea să primească harul care aduce mântuire. Când Domnul l-a ales pe Avraam, a făcut aceasta nu numai ca el să fie prieten deosebit al lui Dumnezeu, ci să fie transmiţător al privilegiilor deosebite pe care Dumnezeu dorea să le reverse peste popoare. Lumea are nevoie de dovezi ale creştinismului sincer. Otrava păcatului este la lucru în inima societăţii. Metropole şi oraşe sunt scufundate în păcat şi corupţie morală. Lumea este plină de boală, suferinţă şi nelegiuire. Atât aproape cât şi departe se găsesc oameni în sărăcie şi nenorocire, apăsaţi de simţământul vinovăţiei şi pierind din lipsa unei influenţe salvatoare. Evanghelia adevărului le este mereu prezentată, cu toate acestea, ei pier deoarece exemplul acelora care ar trebui să fie o mireasmă a vieţii este un miros de moarte. Sufletele lor se încarcă de amărăciune, pentru că izvoarele sunt otrăvite, în timp ce ar trebui să fie ca un izvor de apă ţâşnind în viaţa veşnică.
20:15 Sarea trebuie amestecată cu substanţa căreia îi este adăugată; ea trebuie s-o pătrundă, să o îmbibe, ca să poată fi păstrată. Tot astfel, prin legături şi prin asociere personală, oamenii sunt atraşi de puterea mântuitoare a Evangheliei. Ei nu sunt mântuiţi în masă, ci ca indivizi. Influenţa personală este o putere. Ea trebuie să lucreze împreună cu influenţa lui Hristos, ca să înalţe aşa cum înălţa Hristos, ca să împărtăşească principii corecte şi să stăvilească progresul stricăciunii în lume. Ea trebuie să răspândească acel har pe care numai Hristos îl poate dărui. Trebuie să înalţe, să îndulcească viaţa şi caracterul altora, prin puterea unui exemplu curat unit cu o credinţă stăruitoare şi cu dragoste.
20:16 Despre izvorul până atunci otrăvit al Ierihonului, Domnul a zis: " Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici sterpiciune". Izvorul otrăvit reprezintă sufletul care este despărţit de Dumnezeu. Păcatul, nu numai că desparte de Dumnezeu, dar şi distruge în sufletul omenesc atât dorinţa cât şi capacitatea de a-L cunoaşte. Prin păcat întreg organismul omenesc este deranjat, mintea este pervertită, iar imaginaţia coruptă; facultăţile sufletului sunt degradate. Se vede lipsa unei religii curate şi a sfinţeniei inimii. Puterea convertitoare a lui Dumnezeu n-a lucrat transformarea caracterului. Sufletul este slab şi, din lipsă de putere morală de a birui, este mânjit şi înjosit.
20:17 În inima care a fost curăţită, totul este schimbat. Transformarea caracterului este mărturia pentru lume a locuirii lăuntrice a lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu produce o viată nouă în suflet, aducând gândurile şi dorinţele în ascultare de voia lui Hristos, iar omul lăuntric este reînnoit după chipul lui Dumnezeu. Bărbaţi şi femei slabi şi supuşi greşelilor arată lumii că puterea răscumpărătoare a harului poate face ca un caracter defectuos să devină armonios şi de o rodnicie îmbelşugată.
20:18 Inima care primeşte Cuvântul lui Dumnezeu nu este ca un lac care dispare, şi nici ca o fântână crăpată care îşi pierde comoara. Ea este ca un torent de munte hrănit de izvoare ce nu seacă, ale cărui ape reci şi sclipitoare sar din stâncă în stâncă, înviorând pe cei obosiţi, pe cei însetaţi, pe cei împovăraţi. Ea este ca un râu ce curge mereu şi, pe măsură ce înaintează, devine tot mai adânc şi mai larg, până când apele lui dătătoare de viaţă se răspândesc peste tot
20:19 pământul. Torentul care curge pe calea lui cântând, lasă în urmă darul lui de verdeaţă şi de rodnicie. Iarba de pe malurile lui este de un verde viu, copacii au un frunziş mai bogat, florile sunt din belşug. Când pământul este uscat şi pârjolit de căldura sufocantă a verii, un contur de verdeaţă arată cursul râului.
20:20 Aşa stau lucrurile şi cu adevăratul copil al lui Dumnezeu. Religia lui Hristos se dă pe faţă ca un principiu însufleţitor şi pătrunzător, ca o putere spirituală vie, lucrătoare. Când inima se deschide influenţei cereşti a adevărului şi dragostei, aceste principii se vor revărsa ca nişte izvoare din pustie, făcând să apară rodnicie acolo unde acum este uscăciune şi sărăcie.
20:21 Când aceia care sunt curăţiţi şi sfinţiţi prin cunoaşterea adevărului biblic se angajează cu toată inima în lucrarea de salvare a sufletelor, ei vor dovedi cu adevărat un miros de viaţă spre viaţă. Şi dacă vor bea zilnic din izvorul nesecat de har şi cunoştinţă, vor constata că inimile lor se revarsă de pline ce sunt cu Duhul Învăţătorului lor şi că, prin lucrarea lor neegoistă, mulţi au un folos fizic, mintal şi spiritual. Cei obosiţi sunt învioraţi, cei bolnavi însănătoşiţi, iar cei împovăraţi de păcate sunt uşuraţi. În ţări îndepărtate se aud mulţumiri de pe buzele celor a căror inimă s-a întors de la slujirea păcatului la neprihănire.
20:22 "Daţi şi vi seva da", căci Cuvântul lui Dumnezeu este "o fântână din grădini, un izvor de ape vii, ce curge din Liban" (Luca 6,38; Cânt. Cânt. 4,15).