40:5 Sinceritatea faţă de pacient îi inspiră acestuia încredere şi se dovedeşte astfel un ajutor important pentru însănătoşirea sa. Sunt medici care consideră că este o politică înţeleaptă să-i ascundă pacientului natura şi cauza bolii de care suferă. Mulţi, temându-se că îl vor agita sau descuraja pe pacient spunându-i adevărul, vor întreţine speranţe de însănătoşire nefondate şi chiar îl vor lăsa pe pacient să coboare în mormânt fără a-l avertiza de primejdia care-l ameninţă. Acest lucru este neînţelept. S-ar putea ca nu întotdeauna să fie cel mai bine sau cel mai sigur să-i explice pacientului adevărata dimensiune a pericolului în care se află. Aceasta l-ar putea alarma şi întârzia, ba chiar împiedica însănătoşirea. Şi nu poate fi spus tot adevărul nici celor ale căror afecţiuni sunt în mare măsură imaginare. Multe dintre aceste persoane sunt iraţionale şi nu şi-au format obiceiul de a se autocontrola. Acestea au capricii ciudate şi îşi închipuie multe lucruri neadevărate despre ele însele şi despre ceilalţi. Pentru ele, aceste lucruri sunt reale, iar cei care le îngrijesc trebuie să dea pe faţă o continuă blândeţe, tact şi o răbdare neobosită. Dacă acestor pacienţi li s-ar spune adevărul despre ei înşişi, unii dintre ei vor fi jigniţi, iar alţii descurajaţi. Hristos le-a spus ucenicilor Săi: "Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta" (Ioan 16,12). Însă, cu toate că adevărul nu poate fi dezvăluit în întregime în toate ocaziile, amăgirea nu este niciodată necesară sau scuzabilă. Niciodată medicul sau infirmiera nu ar trebui să recurgă la minciună. Cel care face aceasta se plasează acolo unde Dumnezeu nu poate coopera; şi, pierzând încrederea pacienţilor săi, el renunţă la unul din cele mai eficiente mijloace umane pentru restabilirea lor.