5:1 Cap. 3 - Fericirile - 2
5:2 Inima omului este rece din fire, întunecată şi lipsită de iubire. Ori de câte ori cineva dă pe faţă un spirit de milă şi iertare, nu face aceasta de la sine, ci prin influenţa Duhului lui Dumnezeu, care planează asupra inimii sale. "Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi" (1 Ioan 4,19).
5:3 Dumnezeu este izvorul oricărei îndurări. Numele Lui este îndurător şi milostiv" (Ex. 34,6). El nu Se poartă faţă de noi după cum merităm. Nici nu întreabă dacă suntem vrednici de iubirea Lui, ci revarsă asupra noastră bogăţiile iubirii Sale, pentru ca să ne facă vrednici. El nu este răzbunător. Nu caută să pedepsească, ci să răscumpere. Însăşi asprimea pe care El o manifestă prin providenţa Sa este manifestată pentru mântuirea celui abătut. El doreşte din toată inima să uşureze vaiurile oamenilor şi să pună balsamul Său pe rănile lor. Este adevărat că Dumnezeu "nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat" (Ex.34,7), dar îi va îndepărta vinovăţia.
5:4 Cei milostivi sunt "părtaşi de fire dumnezeiască" şi prin ei se exprimă iubirea plină de compătimire a lui Dumnezeu. Toţi aceia ale căror inimi sunt unite cu inima Iubirii Nemărginite vor căuta să îndrepte şi nu să osândească. Hristos, locuind în suflet, este un izvor care nu seacă niciodată. Oriunde locuieşte El, va fi belşug de binefacere. La strigătul celor rătăciţi, la strigătul victimelor naufragiate din cauza lipsei şi păcatului, creştinul nu întreabă: Merită ei oare? ci: Cum pot să le vin în ajutor? În cei mai înrăiţi, în cei mai decăzuţi, el vede suflete pentru care Hristos a murit, ca să le mântuiască şi pentru care Isus le-a încredinţat copiilor Săi slujba împăcării.
5:5 Milostivi sunt aceia care dau dovadă de împreună simţire cu cei sărmani, suferinzi şi apăsaţi. Iov spune:
5:6 "Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor şi pe orfanul lipsit de sprijin. Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei. Mă îmbrăcam cu dreptate şi-i slujeam de îmbrăcăminte; neprihănirea îmi era manta şi turban. Orbului îi eram ochi şi şchiopului picior. Celor nenorociţi le eram tată şi cercetam pricina celui necunoscut" (Iov. 29,12-16).
5:7 Există mulţi oameni pentru care viaţa este o luptă plină de chin. Aceştia îşi dau seama de lipsurile lor şi sunt nenorociţi şi neîncrezători; ei îşi închipuie că n-au nici un motiv să fie recunoscători. Cuvinte amabile, priviri pline de iubire, cuvinte de preţuire ar fi pentru mulţi dintre aceşti luptători singuratici ca un pahar de apă rece pentru un suflet însetat. Un cuvânt de simpatie, o faptă de amabilitate ar ridica poverile care apasă greu pe umerii istoviţi. Şi fiecare cuvânt sau faptă de amabilitate dezinteresată este o expresie a iubirii lui Hristos pentru omenirea pierdută.
5:8 Cel milostiv "va căpăta îndurare", "sufletul binefăcător va fi săturat şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el" (Prov. 11,25). Omul milos are parte de pace dulce, iar cel ce slujeşte cu dezinteres binele altora, va avea o mulţumire binecuvântată în viaţă. Duhul Sfânt, care rămâne în suflet şi este învederat în viaţă, va îndulci inimile aspre şi va da naştere la simpatie şi duioşie. Veţi secera ceea ce aţi semănat. "Ferice de cel ce îngrijeşte de cel sărac" Domnul îl păzeşte şi-l ţine în viaţă. El este fericit pe pământ şi nu-l laşi la bunul plac al vrăjmaşilor lui. Domnul îl sprijineşte când este pe patul de suferinţă; îi uşurează durerile în toate bolile lui" (Ps.41,1-3).
5:9 Cel ce îşi predă viaţa lui Dumnezeu, în servire pentru copiii Săi, este legat de Acela care are toate resursele universului, la porunca Sa. Viaţa sa este legată de viaţa lui Dumnezeu prin lanţul de aur al făgăduinţelor neschimbătoare. Domnul nu-l va lăsa în ceasul suferinţei şi al strâmtorării. "Şi Dumnezeul meu are să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos" (Filip. 4,19). Şi, în ceasul strâmtorării finale, cel milostiv va afla scăparea în harul Mântuitorului plin de îndurare şi va fi primit în locaşurile veşnice.
5:10 "Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu." Matei 5,8.
5:11 Iudeii erau aşa de grijulii în ce priveşte curăţia ceremonială, încât orânduirile lor erau extrem de împovărătoare. Mintea lor era ocupată cu ă şi restricţii şi, de teama de a nu se mânji pe dinafară, nu observau murdăria pe care egoismul şi răutatea le-o lăsau în suflet.
5:12 Isus nu pomeneşte despre această curăţie ceremonială ca fiind una dintre condiţiile de a intra în Împărăţia Sa, ci scoate în evidenţă nevoia de curăţie a inimii. Înţelepciunea care vine de sus este "mai întâi curată" (Iacov 3,17). În cetatea lui Dumnezeu, nu va intra nimic care este mânjit. Toţi aceia care vor locui acolo trebuie să ajungă să aibă aici o inimă curată. În acela care învaţă de la Domnul Isus se va arăta un dezgust
5:13 crescând pentru o purtare neîngrijită, pentru cuvinte necuviincioase şi pentru cugete murdare. Când Hristos locuieşte în inimă, va fi curăţie şi nobleţe atât în cugete, cât şi în fapte.
5:14 Însă cuvintele lui Isus, "Ferice de cei cu inima curată", au un înţeles mai adânc, referindu-se nu numai la curăţie în sensul în care o înţelege lumea, adică de a fi neatins de senzualitate sau poftă, ci şi la faptul că trebuie să aibă un suflet curat; să fie neatins de mândrie şi egoism; umil, dezinteresat şi la fel ca un copil.
5:15 Numai cei care se aseamănă se pot preţui unii pe alţii. Dacă nu primiţi în însăşi viaţa voastră principiul iubirii pline de sacrificiu de sine, care este principiul caracterului Său, nu Îl puteţi cunoaşte pe Dumnezeu. Inima care este amăgită de Satana Îl socoteşte pe Dumnezeu o fiinţă tiranică, neînduplecată; însuşirile egoiste ale firii omeneşti, chiar ale lui Satana, sunt atribuite Creatorului plin de iubire. "şi-ai închipuit", zice El, "că Eu sunt ca tine" (Ps. 50,21). Purtarea Sa cu oamenii este răstălmăcită ca fiind expresia unei naturi arbitrare, răzbunătoare. Tot aşa şi Biblia, tezaurul bogăţiilor harului Său. Slava adevărurilor ei, care sunt tot aşa de înalte ca şi cerul şi cuprind veşnicia, nu este înţeleasă. Pentru cea mai mare parte a omenirii, Hristos Însuşi este "ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat" şi nu văd în El "nici o frumuseţe" care să atragă privirile" (Isaia 53,2). Când Isus era printre oameni, ca descoperire a lui Dumnezeu în fire omenească, fariseii şi cărturarii I-au spus în faţă: "Eşti Samaritean şi" ai drac" (Ioan 8,48). Până şi ucenicii erau aşa de orbiţi de egoismul inimilor lor, încât nu puteau să-L înţeleagă pe Acela care venise să le arate iubirea Tatălui. Acesta este motivul pentru care Isus umbla în singurătate, neînţeles de oameni. Numai în ceruri era El înţeles pe deplin.
5:16 Când va veni Hristos în slava Sa, nelegiuiţii nu vor putea să-L privească. Lumina prezenţei Sale, care este viaţă pentru cei care Îl iubesc, este moarte pentru cei nelegiuiţi. Aşteptarea venirii Sale este pentru ei "o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc" (Evrei 10,27). Când se va arăta El, ei se vor ruga să fie ascunşi de la faţa Aceluia care a venit să-i răscumpere.
5:17 Dar pentru inimile care au ajuns să fie curăţite prin prezenţa Duhului Sfânt, lucrurile stau cu totul altfel. Aceştia pot să-L cunoască pe Dumnezeu. Moise a fost ascuns în crăpătura stâncii când i s-a descoperit slava lui Dumnezeu; tot aşa, numai când suntem ascunşi în Hristos putem să vedem iubirea lui Dumnezeu.
5:18 "Cine iubeşte curăţia inimii şi are bunăvoinţa pe buze este prieten cu împăratul" (Prov. 22,11). Prin credinţă, noi Îl vedem aici şi acum. În experienţa vieţii noastre de toate zilele, putem să vedem bunătatea şi milostivirea Sa în manifestarea purtării Sale de grijă. Îl recunoaştem în caracterul Fiului Său. Spiritul Sfânt ia adevărul cu privire la Dumnezeu şi la Acela pe care L-a trimis El şi îl dezvăluie priceperii şi inimii. Cei curaţi cu inima Îl văd pe Dumnezeu într-o nouă şi duioasă legătură, ca Răscumpărător al lor; şi, când văd curăţia şi frumuseţea caracterului Său, doresc să reflecte chipul Său. Ei Îl văd ca Tată, care doreşte din toată inima să cuprindă în braţele Sale un fiu care se întoarce, şi inima lor este plină de o bucurie negrăită şi de slavă.
5:19 Cei curaţi cu inima Îl văd pe Dumnezeu în lucrările mâinilor Sale, în lucrurile frumoase care se află în universul acesta.
5:20 În Cuvântul Său, ei citesc în rânduri clare descoperirea îndurării Sale, bunătatea Sa şi harul Său. Adevărurile care sunt ascunse de cei înţelepţi şi pricepuţi sunt descoperite copiilor. Frumuseţea şi valoarea adevărurilor, care sunt ascunse de cei înţelepţi în felul lumii, sunt desfăşurate fără încetare înaintea acelora care au o dorinţă încrezătoare, copilărească, de a cunoaşte şi de a face voia lui Dumnezeu. Noi înţelegem adevărul atunci când noi înşine ajungem părtaşi de fire dumnezeiască.
5:21 Cei curaţi cu inima trăiesc ca şi cum s-ar afla chiar în prezenţa lui Dumnezeu, în timpul, pe care El li-l îngăduie în lumea aceasta şi Îl vor vedea faţă în faţă în viaţa viitoare, nemuritoare, aşa cum Îl vedea şi Adam când umbla şi vorbea cu Dumnezeu în Eden. "Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în faţă" (1 Cor. 13,12).
5:22 "Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu." Matei 5,9.
5:23 Hristos este "Prinţul păcii" (Isaia 9,6), iar misiunea Lui este de a restabili pacea pe pământ şi în ceruri, pacea pe care păcatul a nimicit-o. "Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos" (Rom. 5,1). Oricine consimte să renunţe la păcat şi îşi deschide inima în faţa iubirii lui Hristos, se face părtaş al acestei păci cereşti.
5:24 Nici nu există o altă pace în afară de aceasta. Harul lui Hristos primit în inimă supune vrăjmăşia; el potoleşte lupta şi umple sufletul cu iubire.
5:25 Acela care este în pace cu Dumnezeu şi cu semenii Săi nu poate să fie nenorocit. Invidia nu se va afla în inima sa; bănuielile rele nu-şi vor găsi loc acolo; ura nu poate să existe. Inima care este în armonie cu Dumnezeu este părtaşă la pacea cerească şi va împrăştia influenţa ei binecuvântată în jur. Spiritul păcii se va odihni ca şi roua pe inimile obosite şi tulburate de luptă lumească.
5:26 Urmaşii lui Hristos sunt trimişi în lume cu solia păcii. Acela care, prin influenţa liniştită şi neştiută a unei vieţi sfinte, va descoperi iubirea lui Hristos, acela care, prin cuvânt şi faptă, îl va conduce pe altul să renunţe la păcat şi să-şi predea inima lui Dumnezeu este un făcător de pace, un împăciuitor.
5:27 "Ferice de cei împăciuitori, pentru că ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu". Spiritul păcii este dovada legăturii lor cu cerul. Atmosfera plăcută a lui Hristos îi înconjoară. Parfumul vieţii, al frumuseţii caracterului, descoperă lumii faptul că ei sunt copii ai lui Dumnezeu. Văzându-i, oamenii recunosc că ei au fost cu Isus. "Oricine iubeşte este născut din Dumnezeu". "Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui", dar "toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 4,7; Rom. 8,9-14).
5:28 "Rămăşiţa lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare, ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni şi nu atârnă de copiii oamenilor" (Mica 5,7).
5:29 "Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor." Matei 5,10.
5:30 Isus nu prezintă urmaşilor Săi speranţa de a ajunge la slavă şi bogăţii pământeşti şi de a avea parte de o viaţă ferită de încercări, ci El le prezintă privilegiul de a umbla împreună cu Învăţătorul lor pe calea tăgăduirii de sine şi a ocării, din pricină că lumea nu-i cunoaşte.
5:31 El, care a venit să răscumpere omenirea pierdută, a fost primit cu împotrivire de către forţele unite ale vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai omului. Uniţi într-o confederaţie fără milă, oamenii răi şi îngerii răi s-au ridicat împotriva Prinţului păcii. Cu toate că fiecare cuvânt şi faptă a Sa respira numai milă dumnezeiască, faptul că nu se potrivea cu lumea dădea naştere la cea mai dârză împotrivire. Din cauză că nu voia să dea nici o îngăduinţă pasiunilor rele ale firii noastre, El a trezit cea mai aprigă împotrivire şi vrăjmăşie. Tot aşa se întâmplă cu toţi cei care trăiesc cu evlavie în Hristos Isus. Între neprihănire şi păcat, iubire şi minciună, este o luptă ce nu poate fi oprită.
5:32 Când cineva prezintă iubirea lui Hristos şi frumuseţea sfinţeniei, îi dă la iveală pe supuşii împărăţiei lui Satana, iar prinţul răutăţii se simte provocat să se împotrivească. Prigoana şi ocara îi aşteaptă pe toţi aceia care sunt pătrunşi de spiritul lui Hristos. Caracterul prigoanei se schimbă tot timpul; dar principiul, spiritul care stă la temelia ei, este acelaşi care i-a ucis întotdeauna pe cei aleşi ai Domnului, încă din zilele lui Abel.
5:33 Când oamenii caută să fie în armonie cu Dumnezeu, vor vedea că ruşinea crucii n-a încetat. Domniile, puterile şi spiritele rele din locurile cereşti se ridică la luptă împotriva tuturor acelora care dau ascultare legii cerului. De aceea, departe de a le produce mâhnire, prigoana trebuie să aducă bucurie ucenicilor lui Hristos, pentru că aceasta este o dovadă că ei merg pe urmele Maestrului lor.
5:34 Este adevărat că Domnul n-a făgăduit poporului Său scutire de încercări şi greutăţi, dar El a făgăduit ceva ce e cu mult mai de preţ. El a zis: "Şi puterea ta să ţină cât zilele tale". "Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită." (Deut.33,25; 2 Cor.12,9). Dacă sunteţi chemaţi să treceţi prin cuptorul de foc din pricina Numelui Său, Isus va fi alături de voi, aşa cum a fost şi cu cei trei credincioşi din Babilon. Aceia care Îl iubesc pe Răscumpărătorul lor se vor bucura de fiecare ocazie de a lua parte împreună cu El la umilire şi ocară. Iubirea pe care o au faţă de Domnul lor face ca suferinţa pentru Numele Lui să fie dulce.
5:35 În toate veacurile, Satana i-a prigonit pe cei ai lui Dumnezeu. El i-a chinuit şi i-a dus la moarte, dar în moarte ei au ajuns biruitori. Prin credinţa lor statornică, ei au descoperit pe Cineva mult mai puternic decât Satana. Satana putea să chinu-iască şi să ucidă trupul, dar nu se putea atinge de viaţa care era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. El putea să-i arunce în închisori, dar nu putea să încătuşeze spiritul. Ei puteau să privească dincolo de ceaţă şi să vadă slava, zicând: "Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi". "Căci întristările noastre uşoare de-o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă". (Rom. 8,18: 2 Cor. 4,17).
5:36 Prin încercări şi persecuţie, slava - caracterul - lui Dumnezeu este descoperită în cei aleşi ai Săi. Biserica lui Dumnezeu, urâtă şi persecutată de lume, este educată şi disciplinată în şcoala lui Hristos. Pe pământ, ei umblă pe calea cea strâmtă şi sunt curăţiţi în cuptorul suferinţei. Ei Îl urmează pe Hristos prin lupte dârze, dau dovadă de tăgăduire de sine şi suferă amarnice dezamăgiri, dar experienţa lor chinuitoare îi învaţă că vina şi nenorocirile sunt aduse de păcat şi privesc la el cu groază. Fiind părtaşi la suferinţele lui Hristos, ei sunt sortiţi să fie şi părtaşi ai slavei Sale. În viziune sfântă, profetul a văzut triumful poporului lui Dumnezeu. El zice: "Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei" Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului şi ziceau: 'Mari şi minunate sunt lucrările tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor"'" "Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui" (Apoc. 15,2-3; 7,14-15).
5:37 "Ferice va fi de voi" când oamenii vă vor ocărî." Matei 5,11.
5:38 Încă de la căderea sa, Satana a lucrat prin mijloace de amăgire. După cum L-a prezentat în chip fals pe Dumnezeu, tot aşa, prin agenţii săi, îi înfăţişează fals pe copiii lui Dumnezeu.
5:39 Mântuitorul zice: "Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, cad asupra Mea" (Ps.69,9). În acelaşi fel, ele cad asupra ucenicilor Săi.
5:40 N-a existat niciodată un om care să fi umblat printre oameni şi să fi fost ocărât cu mai mare cruzime ca Fiul omului. El a fost luat în râs şi batjocorit din cauza ascultării Sale neclintite de principiile sfintei Legi a lui Dumnezeu. Ei L-au urât fără temei. Cu toate acestea, El a stat liniştit în faţa vrăjmaşilor Săi, declarând că ocara este o parte din moştenirea creştinului, sfătuindu-i pe urmaşii Săi cum să ţină piept săgeţilor răutăţii şi îndemnându-i să nu slăbească atunci când sunt prigoniţi.
5:41 Chiar dacă batjocura ar putea ponegri bunul nume, ea nu poate să păteze caracterul. Acesta este în mâna lui Dumnezeu. Atâta timp cât nu consimţim să păcătuim, nici o putere - nici omenească, nici diavolească - nu este în stare să aducă o pată asupra sufletului. Un om a cărui inimă îşi pune încrederea în Dumnezeu rămâne acelaşi în ceasul celor mai dureroase încercări şi celor mai descurajatoare împrejurări, ca şi atunci când toate îi merg bine, când lumina şi bunăvoinţa lui Dumnezeu par a fi asupra lui. Cuvintele sale, motivele sale, faptele sale pot fi răstălmăcite şi falsificate, dar el nu ia seama la lucrul acesta, pentru că are altceva mai bun de făcut. Ca şi Moise, el rabdă "ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut" (Evr.11,27), privind nu "la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd" (2 Cor. 4,18).
5:42 Hristos cunoaşte de aproape tot ceea ce este rău înţeles şi răstălmăcit de oameni. Copiii Săi pot să-şi îngăduie să aştepte cu răbdare şi încredere liniştită, oricât de defăimaţi sau de dispreţuiţi ar fi, pentru că nu este nimic ascuns, care să nu fie descoperit, iar aceia care-L onorează pe Dumnezeu vor fi onoraţi de El înaintea oamenilor şi a îngerilor.
5:43 "Ferice va fi de voi când" oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni", zicea Isus. "Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă". Apoi, El a îndreptat atenţia ascultătorilor Săi către profeţii care au vorbit în Numele Domnului, "ca pildă de suferinţă şi răbdare" (Iacov 5,10). Abel, cel dintâi creştin dintre fiii lui Adam, a murit ca martir. Enoh a umblat cu Dumnezeu şi lumea nu l-a cunoscut. Noe a fost luat în bătaie de joc, ca fanatic şi alarmist. "Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare". "Unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi" (Evrei 11,35-36).
5:44 În toate timpurile, solii aleşi ai lui Dumnezeu au fost batjocoriţi şi persecutaţi; totuşi, prin suferinţa lor, cunoaşterea de Dumnezeu a fost răspândită pretutindeni. Fiecare urmaş al lui Hristos trebuia să ia loc în linia de luptă şi să ducă mai departe aceeaşi lucrare, ştiind că duşmanii ei nu pot să facă nimic împotriva adevărului. Dumnezeu vrea să spună prin aceasta că adevărul va ieşi la iveală şi va ajunge subiect de cercetare şi discuţie chiar prin ocara aruncată asupra lui. Mintea oamenilor trebuie să fie pusă în mişcare. Orice luptă, orice ocară, orice efort de a restrânge libertatea de conştiinţă constituie mijlocul lui Dumnezeu de a trezi spiritele, care altfel ar putea adormi.
5:45 Cât de adesea s-a văzut aceasta în viaţa solilor lui Dumnezeu! Când Ştefan, nobil şi iscusit în vorbire, a fost omorât cu pietre din porunca Sinedriului, n-a fost nici o pierdere pentru cauza Evangheliei. Lumina din ceruri, care strălucea pe faţa sa, şi mila dumnezeiască, dovedită în ultimele sale cuvinte de rugă, au fost ca o săgeată ascuţită a convingerii pentru Saul, fanaticul membru al Sinedriului,
5:46 care stătea alături. Mai târziu, prigonitorul fariseu, a devenit un vas ales să poarte Numele lui Hristos înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel. La multă vreme după aceea, bătrânul Pavel a scris din închisoarea din Roma: "Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă" nu cu gândul curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele. Ce ne pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit" (Filip. 1,15-18). Prin întemniţarea lui Pavel, Evanghelia a fost vestită în lung şi-n lat, şi suflete au fost câştigate pentru Hristos chiar în palatul cezarilor. Prin eforturile Satanei de a o nimici, "sămânţa care nu putrezeşte" a Cuvântului "care este viu şi care rămâne în veac" (1 Petru 1,23) este semănată în inimile oamenilor; prin defăimarea şi prigonirea copiilor Săi, Numele lui Hristos este mărit şi suflete sunt mântuite.
5:47 "Mare este răsplata în ceruri" a acelora care sunt martori pentru Hristos, prin prigoane şi ocări. În timp ce oamenii caută bunurile pământeşti, Isus le îndreaptă atenţia spre răsplata cerească. Dar El nu pune toată răsplata aceasta asupra vieţii viitoare; ea începe aici. Domnul I S-a arătat lui Avraam în vremea de demult şi i-a zis: "Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare" (Gen. 15,1). Aceasta este răsplata tuturor acelora care Îl urmează pe Isus Hristos. Să ajungi în armonie cu Iehova Emanuel - Acela "în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei", "în El locuieşte... toată plinătatea dumnezeirii" (Col. 2,3), să-L cunoşti, să-L ai în inima ta, atunci când ea se deschide tot mai mult, ca să primească însuşirile Sale, să cunoască iubirea şi puterea Sa, să aibă bogăţiile de nepătruns ale lui
5:48 Hristos, să înţeleagă tot mai mult "care este lărgimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea dumnezeirii" (Efes. 3,18-19), - "Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care vine de la Mine, zice Domnul" (Isaia 54,17).
5:49 Aceasta era bucuria care umplea inima lui Pavel şi a lui Sila, când se rugau şi Îi aduceau laudă lui Dumnezeu la miezul nopţii, în închisoarea din Filipi. Hristos era alături de ei şi lumina feţei Sale făcea să se împrăştie întunericul, umplând locul cu slava curţilor cereşti. Din Roma, Pavel scria, fără să se îngrijească de lanţurile sale, când vedea cum înaintează lucrarea Evangheliei: "Eu mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura" (Filip. 1,18). Însăşi cuvintele lui Hristos de pe Munte răsună iarăşi în solia lui Pavel către comunitatea din Filipi, în mijlocul persecuţiilor: "Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!" (Filip. 4,4).
5:50 "Voi sunteţi sarea pământului." Matei 5,13.
5:51 Sarea este preţuită pentru însuşirile ei de a conserva. Când Dumnezeu îi numeşte pe copiii Săi sare, El vrea să-i înveţe că scopul pentru care a făcut din ei supuşi ai harului Său este ca ei să ajungă mijloace pentru mântuirea altora. Scopul lui Dumnezeu, când a ales un popor în faţa întregii lumi, a fost nu numai ca să-i poată adopta ca fii şi fiice, ci pentru ca, prin ei, lumea să poată primi "harul care aduce mântuire" (Tit 2,11). Când Domnul l-a ales pe
5:52 Avraam, a făcut aceasta nu numai pentru ca el să fie un prieten ales al Său, ci ca să fie şi un mijlocitor al privilegiilor deosebite, pe care Domnul dorea să le reverse asupra naţiunilor. Isus, în acea ultimă rugăciune împreună cu ucenicii Săi, înainte de răstignirea Sa, zicea: "Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr" (Ioan 17,19). Tot aşa şi creştinii, care sunt curăţiţi prin adevăr, vor avea calităţile mântuitoare, care vor feri lumea de o totală decădere morală.
5:53 Sarea trebuie să fie amestecată cu substanţa căreia i se adaugă; ea trebuie să pătrundă şi să străbată, pentru ca să conserve. Tot aşa, prin legături personale şi tovărăşie, se întâmplă ca oamenii să fie atinşi de puterea mântuitoare a Evangheliei. Ei nu sunt mântuiţi cu grămada, ci fiecare în parte. Influenţa personală este o putere. Noi trebuie să ne apropiem mai mult de aceia cărora vrem să le ajutăm.
5:54 Gustul sării reprezintă puterea de viaţă a creştinului, iubirea lui Isus în inimă, neprihănirea lui Hristos, care străbate viaţa. Iubirea lui Hristos este molipsitoare şi impunătoare. Dacă locuieşte în noi, ea se va revărsa şi asupra altora. Noi ne vom apropia de ei, până ce inimile lor vor fi încălzite de interesul şi iubirea noastră, lipsite de orice egoism. Credincioşii sinceri împrăştie în jurul lor energie plină de viaţă, care pătrunde şi dă puteri morale sufletelor pentru care ei lucrează. Nu puterea omului, ci puterea Spiritului Sfânt e ceea ce săvârşeşte lucrarea transformatoare.
5:55 Isus a adăugat solemna avertizare: "Dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni" (Matei 5,13).
5:56 În timp ce asculta cuvintele lui Hristos, norodul
5:57 putea să vadă sarea albă, lucind pe cărările unde fusese aruncată, din cauză că îşi pierduse puterea de a săra şi, prin urmare, ajunsese nefolositoare. Ea înfăţişa foarte bine starea fariseilor şi efectul religiei lor asupra societăţii. Ea reprezintă viaţa fiecărui suflet de la care s-a depărtat puterea harului lui Dumnezeu şi care a devenit rece şi lipsit de Hristos. Oare cum ar fi mărturisirea sa? Unul ca acesta este privit de oameni şi de îngeri ca fără gust şi neplăcut. Unora ca aceştia Domnul Isus le spune: "O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea" (Apoc. 3,15-16).
5:58 Fără o credinţă vie în Domnul Hristos, ca Mântuitor personal, este cu neputinţă să facem ca influenţa noastră să fie simţită într-o lume plină de îndoială. Noi nu putem să dăm altora ceea ce noi înşine nu avem. Numai în măsura devoţiunii şi consacrării noastre faţă de Hristos putem să exercităm o influenţă pentru binecuvântarea şi înălţarea omenirii. Dacă nu există nici un serviciu real, nici o iubire sinceră, nici o experienţă trainică, în viaţă nu va exista nici o putere care să ajute, nici o legătură cu cerul, nici o plăcere pentru Hristos. Dacă Spiritul Sfânt nu ne poate folosi ca factori, prin care să vestească lumii adevărul aşa cum este în Isus, noi suntem ca şi sarea care şi-a pierdut gustul şi este cu totul fără valoare. Prin faptul că ne lipseşte harul lui Hristos, noi spunem lumii că adevărul în care avem pretenţia de a crede, n-are nici o putere sfinţitoare şi astfel, până acolo unde merge influenţa noastră, facem Cuvântul lui Dumnezeu fără nici o putere. "Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei
5:59 şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic" (1 Cor. 13,1-3).
5:60 Atunci când iubirea ne umple inima, ea se va revărsa asupra altora, nu din pricina avantajelor primite de la ei, ci pentru că iubirea este o putere lucrătoare. Iubirea schimbă caracterul, stăpâneşte pornirile, supune vrăjmăşia şi înnobilează sentimentele. Iubirea aceasta este tot aşa de întinsă ca şi universul şi este în armonie cu aceea a îngerilor slujitori. Nutrită în inimă, ea îndulceşte întreaga viaţă şi revarsă binecuvântarea ei asupra tuturor celor din jur. Aceasta şi numai aceasta poate să facă din noi sarea pământului.
5:61 "Voi sunteţi lumina lumii." Matei 5,14
5:62 Când Isus învăţa norodul, făcea ca învăţăturile Sale să fie pline de interes şi atrăgea atenţia ascultătorilor prin ilustraţii obişnuite, luate din scenele naturii din jurul lor. Norodul se adunase încă de cu zori. Soarele maiestuos, urcând tot mai sus pe cerul albastru, alunga umbrele care se mai ascundeau prin văi şi prin defileele înguste ale munţilor. Slava cerului oriental nu pălise încă. Lumina soarelui inunda pământul cu splendoarea ei, faţa liniştită a lacului reflecta lumina de aur şi oglindea norii trandafirii ai dimineţii. Fiecare mugur, fiecare floare şi mlădiţă
5:63 înfrunzită scânteiau sub picurii de rouă. Natura zâmbea sub binecuvântarea unei zile noi, iar păsărelele cântau prin frunziş. Mântuitorul a privit la ceata din faţa Sa şi apoi la soarele care răsărea şi le-a zis ucenicilor: "Voi sunteţi lumina lumii". După cum soarele se avântă în misiunea sa de iubire, împrăştiind umbrele nopţii şi trezind lumea la viaţă, tot aşa trebuie să se avânte şi urmaşii lui Hristos în misiunea lor, revărsând lumina cerului asupra acelora care sunt în întunericul rătăcirii şi al păcatului.
5:64 În lumina strălucitoare a dimineţii, oraşele şi satele de pe colinele din împrejurimi se vedeau clar, făcând ca scena să fie şi mai atrăgătoare. Arătând spre ele, Isus a zis: "O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă". Apoi a adăugat: "Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă". O mare parte dintre cei care ascultau cuvintele lui Isus erau ţărani şi pescari, ale căror locuinţe umile nu aveau decât o încăpere, în care o singură lumină, pusă în sfeşnic, lumina tuturor din casă. "Tot aşa", zicea Isus, "să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri".
5:65 Nici o altă lumină n-a luminat vreodată şi nici nu va lumina asupra omului căzut în păcat, afară de aceea care izvorăşte de la Hristos. Isus, Mântuitorul, este singura lumină care poate să împrăştie întunericul unei lumi care zace în păcat. Despre Domnul Isus stă scris: "În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor" (Ioan 1,4). Numai dacă primeau din viaţa Sa, ucenicii Săi puteau să devină purtători de lumină. Viaţa lui Hristos în suflet, şi iubirea Sa descoperită în
5:66 caracter vor face din ei lumina lumii.
5:67 Omenirea nu are în sine nici o lumină. Despărţiţi de Hristos, noi suntem ca o făclie neaprinsă, ca luna, atunci când faţa ei este întoarsă de la soare. Noi nu avem nici o singură rază de strălucire, pe care să o revărsăm în întunericul lumii. Dar când ne întoarcem spre Soarele Neprihănirii, când venim în atingere cu Hristos, tot sufletul se luminează de strălucirea feţei Sale divine.
5:68 Urmaşii lui Hristos trebuie să fie mai mult decât o lumină în mijlocul oamenilor. Ei sunt lumina lumii. Isus le spune tuturor acelora care poartă Numele Său: Voi v-aţi predat Mie şi Eu v-am dat lumii ca reprezentanţi ai Mei. După cum Tatăl M-a trimis pe Mine în lume, tot aşa, zice El, "i-am trimis şi Eu pe ei în lume" (Ioan 17,18). După cum Hristos este calea prin care Se descoperă Tatăl, tot aşa şi noi trebuie să fim mijlocul prin care Se descoperă Hristos. Chiar dacă Mântuitorul nostru este marele Izvor de lumină, să nu uiţi, creştin iubit, că El este descoperit prin unelte - oameni. Binecuvântările lui Dumnezeu sunt revărsate prin unelte omeneşti. Hristos Însuşi vine în lume ca Fiu al omului. Natura omenească, unită cu natura dumnezeiască, trebuie să vină în contact cu ce e omenesc. Biserica Domnului Hristos, fiecare ucenic al Mântuitorului, este mijlocul hotărât de cer pentru descoperirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Îngeri ai măririi aşteaptă să dea prin noi, sufletelor care sunt aproape să piară, lumina şi puterea cerului . Oare omul se va da înapoi de la lucrarea care i-a fost încredinţată? O, atunci lumea va fi jefuită în aceeaşi măsură de influenţa făgăduită a Duhului Sfânt!
5:69 Dar Isus nu-i îndeamnă pe ucenicii Săi: "Siliţi-vă să faceţi lumina voastră să lumineze", ci El le zice: "Lăsaţi să lumineze". Dacă Hristos locuieşte în inimă, este cu neputinţă să ascundem lumina prezenţei Sale. Dacă aceia care pretind a fi urmaşi ai lui Hristos nu sunt lumina lumii, aceasta se întâmplă din cauză că puterea dătătoare de viaţă i-a părăsit; dacă nu au de dat lumină, înseamnă că nu mai au legătură cu Izvorul de lumină.
5:70 În toate timpurile, "Duhul lui Hristos, care era în ei" (1 Petru 1,11), a făcut din adevăraţii copii ai lui Dumnezeu lumina contemporanilor lor. Iosif a fost un purtător de lumină în Egipt. Prin curăţia, bunătatea şi iubirea sa de fiu, el Îl repre-zintă pe Hristos în mijlocul unui neam de idolatri. În timp ce israeliţii se aflau în călătoria lor din Egipt spre ţara făgăduită, cei credincioşi, dintre ei, erau o lumină pentru neamurile din jur.
5:71 Prin ei, Dumnezeu a fost descoperit lumii. De la Daniel şi tovarăşii lui din Babilon şi de la Mardoheu din Persia, raze strălucitoare de lumină au luminat în întunericul de la curţile împărăteşti. În acelaşi chip, urmaşii lui Hristos sunt puşi ca purtători de lumină pe calea spre ceruri. Prin ei, îndurarea şi bunătatea Tatălui sunt înfăţişate unei lumi cufundate în întunericul unei greşite cunoaşteri de Dumnezeu. Văzând faptele lor bune, şi alţii ajung să-L mărească pe Tatăl care este în ceruri, deoarece se vede clar că există un Dumnezeu care şade pe tronul universului, al Cărui caracter este vrednic de laudă şi imitare. Iubirea divină, care străluceşte în inimă, şi armonia creştină, dată pe faţă în viaţă, sunt ca o întrezărire a cerului, acordată oamenilor din lumea aceasta, pentru ca ei să-şi poată da seama de frumuseţea lui.
5:72 În felul acesta, oamenii ajung să creadă, "dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi" (1 Ioan 4,16). În felul acesta, inimile, care altădată erau păcătoase şi stricate, sunt curăţite şi schimbate, ca să ne putem înfăţişa "fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale" (Iuda 24).
5:73 Cuvintele Mântuitorului: "Voi sunteţi lumina lumii" arată că El le-a încredinţat urmaşilor Săi o misiune mondială. În zilele Domnului Hristos, egoismul, mândria şi prejudecata înălţaseră un mare şi puternic zid de despărţire între cei rânduiţi să fie păzitorii descoperirilor sfinte şi orice altă naţiune de pe lume. Dar Mântuitorul venise să schimbe toate acestea. Cuvintele pe care norodul le auzea de pe buzele Sale nu semănau cu cele auzite mereu de la preoţi sau rabini. Domnul dărâma zidul de despărţire, iubirea de sine, prejudecata separatistă de naţionalitate şi predica iubirea pentru toată familia omenească. El îi înalţă pe oameni din cercul strâmt de egoism, desfiinţează orice hotar teritorial şi orice deosebire artificială de clasă socială. Nu face nici o deosebire între vecini şi străini, între prieteni şi duşmani. El ne învaţă să privim pe oricine se află în nevoie, ca fiind aproapele nostru, iar lumea, ca fiind câmpul nostru de lucru. După cum razele soarelui pătrund până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului, tot astfel bunul Dumnezeu urmăreşte ca lumina Evangheliei să ajungă la fiecare suflet de pe faţa pământului. Dacă biserica lui Hristos ar fi împlinit planul Domnului nostru, atunci lumina s-ar fi revărsat asupra tuturor acelora care se află în întuneric şi în ţinutul umbrei morţii. În loc să se adune laolaltă şi să fugă de răspundere şi de purtarea crucii, membrii bisericii ar trebui să se împrăştie în toate ţările, lăsând ca lumina lui Hristos să lumineze
5:74 prin ei, lucrând aşa cum a lucrat şi El pentru mântuirea sufletelor, şi "Evanghelia Împărăţiei" ar fi dusă cu repeziciune în toată lumea.
5:75 Numai astfel poate fi adus la îndeplinire planul lui Dumnezeu prin chemarea poporului Său, de la Avraam, pe câmpiile Mesopotamiei, şi până la noi, cei de azi. El zice: "Te voi binecuvânta" şi vei fi o binecuvântare" (Gen. 12,2). Cuvintele Domnului Hristos, vestite prin profetul evanghelist, repetate în Predica de pe Munte, sunt pentru noi, cei care trăim în această generaţie de pe urmă: "Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine" (Isaia 60,1). Dacă peste duhul vostru a răsărit slava Domnului, dacă aţi privit frumuseţea Sa, neîntrecută între zeci şi mii, şi pe Acela care este cu totul plăcut, dacă sufletul vostru a ajuns să oglindească în afară prezenţa Sa, atunci vouă vă este trimis acest cuvânt din partea Mântuitorului. Aţi stat voi împreună cu Domnul pe Muntele schimbării la faţă? Jos, în câmpie, sunt suflete robite de Satana; ele aşteaptă un avânt de credinţă şi rugăciune, ca să le elibereze.
5:76 Noi nu trebuie să ne mulţumim numai contemplând slava Domnului Hristos, ci trebuie să şi vorbim despre măreţia Sa. Isaia nu numai că a privit slava Domnului Hristos, dar a şi vorbit despre El. În timp ce David cugeta, focul ardea; apoi, inspirat, el Îl lăuda pe Dumnezeu cu gura. Pe măsură ce cugeta la iubirea cea minunată a lui Dumnezeu, el nu putea să facă altceva decât să vorbească despre ce a văzut şi simţit. Cine poate să privească prin credinţă minunatul plan de mântuire, slava Fiului lui Dumnezeu, unul născut, şi să nu vorbească despre ea? Cine poate contempla
5:77 iubirea nepătrunsă, care a fost arătată pe crucea de pe Golgota prin moartea Domnului Hristos, pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viaţa veşnică. Cine poate să privească aceasta şi să nu aibă cuvinte prin care să-I aducă slavă Mântuitorului?
5:78 "În locaşul Lui, totul strigă, slavă!" (Ps.29,9). Plăcutul cântăreţ al lui Israel Îl laudă cu harfa sa, zicând: "Voi spune strălucirea slăvită a măreţiei Tale şi voi cânta minunile Tale. Oamenii vor vorbi de puterea Ta cea înfricoşată şi eu voi povesti mărimea Ta" (Ps. 145,5-6).
5:79 Crucea de pe Golgota trebuia să fie înălţată sus, deasupra oamenilor, preocupând cu totul mintea lor şi concentrând gândurile lor. Atunci toate facultăţile spirituale vor fi încărcate cu putere divină, direct de la Dumnezeu. Atunci va avea loc o lucrare sinceră pentru Maestrul. Lucrătorii vor trimite în lume raze de lumină, ca facle vii, care să lumineze pământul.
5:80 O, Domnul Hristos primeşte aşa de bucuros pe orice om predat Lui! El aduce natura omenească în legătură cu cea divină, pentru ca să poată împărtăşi lumii tainele iubirii întrupate. Vorbiţi despre ea în convorbirile voastre, rugaţi-vă pentru ea, cântaţi despre ea, vestiţi peste tot solia slavei Sale şi mergeţi înainte până la marginile pământului!
5:81 Încercările suportate cu răbdare, binecuvântările primite cu recunoştinţă, ispitele biruite cu bărbăţie, umilinţa, bunătatea, mila şi dragostea, date pe faţă în chip natural, sunt luminile care strălucesc în caracter, în contrast cu întunericul inimii egoiste, în care lumina vieţii n-a luminat niciodată.